Un copil nu plânge niciodată degeaba

Toţi copii plâng, este un fapt simplu de viaţă. Unii plâng mai rar, din motive evidente, care nu necesită investigaţii amănunţite, alţii plâng mai des, din motive aparent banale sau greu de detectat. Până când încep să înveţe cuvintele şi sensul lor, plânsul reprezintă limbajul copiilor, fiind singura modalitate de a comunica ceea ce-i deranjează. Din păcate, unii copii menţin acest limbaj multă vreme după ce învaţă să comunice, de cele mai multe ori din cauza faptului că nu ştiu să explice în alt mod ceea ce simt.

 

Ce încearcă un copil să comunice prin plâns

 

În primele luni de viaţă, plânsul copilului semnalează toate stările de disconfort prin care trece: senzaţia de foame, faptul că s-a udat, că o hăinuţă îl strânge prea tare, că-i este prea cald, sau prea frig, că-l doare ceva, este obosit, suprastimulat, are colici, îi iese un dinte sau, pur şi simplu, simte nevoia de a fi luat în braţe.

În această perioadă de viaţă, mamei sau persoane care-l îngrijeşte, îi este relativ uşor să depisteze aceste cauze, prin eliminare. Este de ajuns să examineze cu atenţie bebeluşul sau să verifice ora la care a mâncat ultima dată pentru a cunoaste motivul pentru care plânge şi să acţioneze în consecinţă. Mamele nu trebuie să se îngrijoreze că răsfaţă prea mult copilul dacă încearcă să-l liniştească, căci acesta niciodată nu plânge degeaba.

 

Există diferenţe de temperament între copii încă de la naştere. Unii se nasc cu o nevoie mai mare de atenţie şi afectiune şi ei vor fi cei care vor plânge mai des fără un motiv aparent. Cea mai marere greşală pe care o poate face îngrijitorul copilului (figura de atasament) este de a-l compara cu alţi copii mai calmi, mai liniştiţi şi de a-l forţa să se manifeste la fel. Aceşti părinţi cred că a lăsa un copil să plângă atunci când ei nu văd un motiv real care să-i justifice acest comportament este în beneficiul copilului, care învaţă astfel că nu poate obţine tot ce vrea numai fiindcă plânge. Nimic mai greşit. Copilul învaţă de fapt, că nu se poate baza pe părinte pentru a-i satisface nevoia de afecţiune.

 

Mai târziu, un copil plânge şi când nu ştie să-şi gestioneze altfel emoţiile puternice: furia, tristeţea, supărarea, agresivitatea. Unii părinţi interzic copilului orice manifestare legată de aceste emoţii (de exemplu, aruncatul jucăriilor, răspunsurile “obraznice”, lovitul obiectelor), iar copilul este nevoit să şi le reprime. Plânsul este atunci calea prin care se descarcă de toate aceste emoţii negative. Dacă părintele îl ridiculizează sau îl agresează pentru că plânge, copilul trăieşte o adevărată traumă. Soluţia ar fi ca părintele să-şi facă timp să descopere care este emoţia, trăirea pe care copilul încearcă să o exprime prin plâns, să-l înveţe să-şi recunoască emoţiile şi să-i ofere acestuia canale alternative de exprimare a lor. Este absolută nevoie ca părintele să-i ofere el însuşi un model sănătos de gestionare a emoţiilor. 

 

Copiii răspund prin plâns şi la anxietatea provocată de separarea de figura de ataşament. Separarea temporară de unul sau ambii părinţi le creează o stare de stres copleşitoare pe care nu o pot gestiona altfel. Dacă această situaţie se prelungeşte, există riscul dezvoltării unei dependenţe patologice de figura de ataşament.

 

citeşte şi Cum recunoaştem anxietatea şcolară