Sublimarea prin artă

Mecanism de apărare înalt funcțional descoperit inițial de Sigmund Freud, dar preluat și de urmașii săi cu prelucrările corespunzătoare impuse de viziunea teoretică diferită de cea clasică, sublimarea joacă un rol important în inițierea travaliului creator și producerea operei de artă. 

Arta este văzută de Freud ca având în principal funcția de a ne bucura de propriile fantasme sfidând principiul realității, fie în mod direct (producând opere de artă), fie  prin procură (admirând opere de artă) fără a fi apăsați de sentimentul de vinovăție care ar însoți punerea în act a acelor fantasme în viața cotidiană și, bineînțeles, fără a suporta consecințele de rigoare. 

Metaforic vorbind,  prin intermediul operei de artă, atât cel care o creează, cât și cel care o privește, devin doi tovarăși de drum călătorind de la sursa primitivă comună a impulsului creativ  către forma sa finală, și invers, de la starea de contemplație a formei către profunzimea emoțiilor primitive. Didier Anzieu,  un psihanalist francez de formație filosofică , se referă pratic  la același aspect atunci când afirmă că paradoxul operei de artă este,  pentru autor,  că se straduiește să comunice  ceea ce știe prea bine ca este incomunicabil, iar pentru public să recunoască acest incomunicabil ca atare, dar să ia totuși contact cu el. 

 Sublimarea  este un proces postulat de Freud pentru a explica din punct de vedere al dinamicii psihice activitățile umane care se alimentează din energiile instinctuale, atât sexuale cât și agresive. Acest proces  este unul complex și implică o anumită forță a eului și un nivel cel putin mediu de inteligență. Conform teoriei freudiene, prin mecanismul sublimării nevoile primitive izvorâte din instanța psihică Se sunt transformate de Eu în acte și produse complexe, care nu servesc gratificării instinctuale directe, dar prin care individul obține cel putin o descărcare parțială a presiunii acestor pulsiuni libidinale sau aggressive, productive și acceptabile din punct de vedere social.

Didier Anzieu  afirmă  că în cazul personalităților creatoare de artă  Se-ul se caracterizează printr-o forță pulsionala deosebită, fie printr-o înzestrare înnăscută peste medie, fie dezvoltată ca urmare a stimulărilor precoce corporale și mentale de către mamă sau de anturajul primei copilării. Intensitatea ei este întreținută apoi printr-o supraîncărcare libidinală ca urmare a unei vieți excitante (aventuri de tot felul, stil boem de viata, consum ridicat de alcool, poate chiar droguri, etc.) cum ar fi cazul lui Henry Miller, Thomas Mann, Blaire Cendrars, Louis Celine, Henri Michaux, sau dimpotrivă, printr-o retragere în solitudine sau o asceză impusă care duce la acumularea unei cantități considerabile de libidou nefolosită până în momentul când erupe brusc declanșând o criză creatoare, cum ar fi cazul lui Samuel Beckett si Julien Gracq.

  În “Rezistență la psihanaliză” (1924) Freud  atrage atenția asupra faptului că admiterea existenței unor pulsiuni primare, infantile în spatele unor manifestări de cultură elevate este un lucru destul de greu. Referitor la acelasi aspect, Janine Smirgel afirmă fără menajamente că:

         “A identifica puterile primitive care acţionează la artist în acelaşi fel cum acţionează la omul de rând sau la nevrotic înseamnă a deposeda artistul de magie, operaţie privită de unii ca scandaloasă, nu atât pentru că se bazează pe un demers criticabil din punct de vedere al cercetării adevărului, ci pentru că este intolerabilă în sine.”

  Un alt psihanalist al secolului trecut, Heinz Kohut, a explicat mecanismul sublimării prin artă într-un mod diferit, pornind de la nevoile de exhibiționism și grandiozitate ale fiecărui om. El a postulat nevoia fiecărui om de a avea obiecte ale Sinelui de-a lungul întregii vieți și vede arta și creativitatea nu numai ca o modalitate de a elibera tensiunea pulsională primitivă, precum Freud, ci și de a construi forța unui Eu slăbit. El  explică mecanismul sublimării ca o “internalizare transmutativa” și indică faptul că activitatea artistică poate fi un mijloc de a face față durerii și tensiunii prin asigurarea unei căi de exprimare a acestora.

Heinz Kohut pornește de la ideea că există două configurații narcisice de bază: aserțiunea “eu sunt perfect” (provenind de la un sine grandios arhaic) și “tu esti perfect și eu  fac parte din tine” care se origineaza în imaginea părintelui idealizat. În condiții de dezvoltare optimă a copilului, atât exhibiționismul cât și grandiozitatea infantilă sunt integrate gradual în structura personalității adulte, furnizând energie pentru urmărirea scopurilor și pentru o stimă de sine ridicată. Însă, atunci cand dezvoltarea este viciată, el continuă să caute confirmarea grandiozității pe care nu a avut-o de la figura parentală semnificativă. Daca expunerile exhibiționiste ale lui nu sunt primite cu aprobare și admirație de către mamă  sau altă persoană semnificativă pentru el, ba chiar sunt respinse brutal, el nu poate trăi imaginea sinelui grandios adecvată vârstei, lipsit fiind de obiectul Sinelui,  iar  Eul său, blocat la acest stadiu, va fi unul slab, cu un vădit deficit narcisic.

 Activitatea creatoare poate ajuta un astfel de individ să depășească nevoia de a-i fi confirmate cerințele exhibiționiste într-o manieră infantilă și să facă progrese pe calea individuării, grandiozitatea infantilă fiind astfel integrată prin produsele actului creator în scopurile și reușitele personalității mature. Ceea ce copilul aștepta să primească de la persoanele semnificative, aprobare și admirație (strălucirea din ochii mamei winnicotiană), primește acum adultul creator de la cei care apreciază și admiră produsele creației sale. Acest proces este similar sublimării de care vorbea Freud, dat fiind că energiile narcisice sunt canalizate spre îndeplinirea fanteziilor creatoare în manieră nu numai acceptabilă, dar chiar dezirabilă social.

Un alt câștig al sublimării prin artă a nevoii de exhibiționism este desprinderea libidoului exhibiționist arhaic  de scopurile sale inițiale neadaptate și canalizarea lui la activități adaptate la realitate,  ceea ce inițiază procesul de vindecare a deficitului narcisic, ducând astfel la un spor de energie libidinală care va fi reinvestită apoi în celelalte activități sau relații ale sale.   Produsele actului creator pot deveni obiecte al Sinelui, constituind astfel baza pentru un real progres pe calea individuării.  În acest caz, sublimarea poate fi o internalizare transmutativă a operei de artă ca obiect al Sinelui, care ajută la întărirea Eului și la constituirea unor structuri psihice mai stabile.

Orice expunere a operei  de artă (care reprezintă, în clasificarea lui Anzieu, ultima fază a procesului creator, după faza de surprindere creatoare, conștientizarea unor reprezentanți psihici, instituirea unui cod și corporalizarea lui și compunerea propriu-zisă a operei) cuprinde implicit o satisfacere a nevoii conștiente sau inconștiente a artistului de a se expune în fața unui public în vederea obținerii aprobării și admirației acestuia. Sigur, această fază implică și un risc enorm acela ca opera să fie primită cu indiferență sau chiar criticată sever, tocmai de aceea în general artiștii ezită să treacă la această fază de bună voie. Una din tehnicile la care apelează autorii pentru a întârzia momentul desprinderii lor de operă și predarea ei publicului larg, este cizelarea la nesfârșit a unor amănunte nesemnificative, uneori cu riscul de a o mutila și uneori este nevoie de intervenția unui editor, sau ajutorul unui prieten pentru a trece la ultima fază, arată Anzieu. Dacă rămânem strict în cadru filosofic, sublimarea se impune astfel ca fiind cea mai fericită rezolvare a conflictului dintre natură și cultură, sau mai bine zis este natura exprimată în cultură.