Psihologie şi film: Ultima iubire (Last love)

Mr. Morgan, interpretat impecabil de Michael Caine, un profesor de filosofie vaduv, recent pensionat, originar din Maine, dar care traieste de ceva vreme in Paris,  este protagonistul acestui film interesant atat din punct de vedere psihologic, cât si filosofic. În ciuda faptului că trăieşte de ceva vreme în Oraşul Luminilor şi a eforturilor fostei soţii de a-l învăţa melodioasa limbă a iubirii,  Mr. Morgan nu înţelege o boabă franţuzeşte.

 

După pierderea soţiei sale, dl. Morgan intră într-o rutină care-i umple cenuşiul zilelor trăite fără compania adoratei sale iubite. Pe străzile orașului sau singur pe câte o bancă izolată, Matthew Morgan are conversații imaginare cu fantoma soției sale (Jane Alexander), părând el însuşi o fantomă rătăcită în peisajul dezolant al unei ierni uscate puţinilor trecători.

Totul până când într-o zi o tânără instructoare de dans (interpretată de Clémence Poésie) îi sparge monotonia zilelor cu prezenţa ei solară, fisurându-i mecanismul perfect de apărare împotriva unei realităţi pe care o respinge din toate puterile, mecanism pe care şi-l construise cu grijă până la acea întâlnire.

 

El face o pasiune pentru tânăra blondă al cărei păr îi atrage atenţia în mod deosebit, proiectând asupra ei imaginea din tinereţe a soţiei sale, dar nereuşind totuşi să-i găsească locul în tiparul bine întărit al trăirilor lui, deşi e clar că i-a redat bucuria de a trăi, în timp ce Pauline, instructoarea de dans, simte doar o încântătoare milă angelică pentru el, ca pentru tatăl pe care l-a pierdut.

Un veritabil transfer patern din partea ei, combinat cu unul erotic din partea lui, ambivalenţă afectivă, iubire şi ură în acelaşi cocktail (de altfel, una dintre replicile lui Pauline scoate la iveală acest fapt: “Ştii cum e atunci când iubeşti ceva atît de mult încât să începi să-l urăşti? “) într-o înlănţuire de evenimente al căror sfârşit e imprevizibil:

Impactul pozitiv al întâlnirii lor este reprezentat metaforic de lumina care pătrunde printre draperiile grele pe care Mr. Morgan le dă puţin, nu mult, la o parte, astfel că fâşia de lumină care străbate apartamentul său întunecat poate fi asemuită cu apariţia unei raze de speranţă în depresia grea, întunecată, în care se zbătea (de altfel, filmul începe cu încercare de sinucidere a lui Matthew întreruptă de o bătaie în uşă a menajerei).

După o altă încercare nereusită de sinucidere, Mr. Morgan este dus la spital, moment care prilejuieşte venirea de urgenţă din USA a celor doi copii maturi ai săi: un băiat (interpretat de Justin Kirk), recent părăsit de soţie, şi o fată (interpretată de Gillian Anderson) cu o familie disfuncţională, de care se bucură să scape chiar şi pentru câteva zile, din motive nu tocmai de invidiat.

Pe lângă bagajele cu care au venit, copiii lui Matthew au adus involuntar şi balastul emoţional ale relaţiei puternic tensionate dintre ei şi tatăl lor (se pare că blândul Mr. Morgan nu a fost chiar cel mai bun tată din lume). La această încărcătură nocivă se adaugă impresia iniţială a celor doi că natura relaţiei tatălui lor cu Pauline este una …dubioasă, suspectând-o pe aceasta de intenţii rele.

Mr. Morgan o apără cu (prea mare) îndârjire, dar copiii se lămuresc curând că lucrurile nu stau aşa cum bănuiau. Fiul lui Matthew, Miles, va sfârşi prin a se îndrăgosti el însuşi de frumoasa Pauline, iar relaţia dintre ei va debuta chiar sub ochii trişti ai tatălui. Cu toate acestea, bătrânul se va consola repede cu pierderea lui Pauline, căreia îi lasă moştenire casa de vacanţă a soţiei sale – mărul discordiei dintre tată şi copiii lui – pecetluind astfel ideea substituţiei soţiei mult iubite de către Pauline.

Filmul invită la introspecţie asupra propriilor proiecţii şi a găsirii unui sens al vieţii în oricare moment al vieţii, indiferent cât de aproape de final ar fi aceasta. Matthew moare cu dragostea de viaţă reînviată, căci<strong> dragostea este cea care naşte dorul de viaţă.