Modelul narativ al identitatii personale

 

identityConceptul de identitate personală este unul de mare importanță în domeniul filosofiei contemporane, existând diferențe semnificative între uzul cotidian și cel teoretic. În cele ce urmează, voi trata acest concept din perspectiva teoriei narativiste și mă voi referi în principal la conceptul de identitate narativă descrisă de Paul Ricoeur în lucrarea sa Oneself as another, o lucrare pe Charles Reagan, profesorul american specializat în interpretarea operei lui Ricoeur,  o descrie drept „cea mai elegant scrisă, clar organizată și bine argumentată lucrare a sa.”

          1. Identitatea personală în concepția lui Ricoeur

           Vorbind despre identitatea personală și despre ambiguitatea cuvântului „same” (același), Paul Ricouer face o distincție clară între două semnificații diferite ale cuvântului identitate:  identitatea ca “acelaşi” (sameness sau idem) şi identitatea ca „sine” (selfhood sau ipse), arătând că la baza problemelor ridicate de conceptul de identitate stă tocmai faptul că nu se face distincția între aceste două înțelesuri, argumentând astfel în favoarea ideii de identitate narativă ca soluție de rezolvare a discrepanțelor: “soluțiile oferite la problema identității personale care nu iau în considerarea dimensiunea narativă sunt sortite eșecului.”             

               Conceptul de identitate „idem” se referă la o identitate formală, substanțială care presupune că un anumit nucleu al personalității rămâne același și răspunde la întrebarea „Ce?”, pe când identitatea „ipse” se referă la o identitate temporală, care include principiul persistenței în timp, răspunde la întrebarea „Cine?” și implică ideea de schimbare și variabilitate în unitatea vieții, precum și pe cea de alteritate, reprezentând aspectul dinamic al identității.

             Însă, așa cum observă și Athena Gorospe, „cele două versiuni ale identității (idem și ipse) se confruntă reciproc în problema permanenței timpului. Dacă identitatea implică schimbarea, precum și permanența, atunci ce se schimbă și ce rămâne permanent?”

           Ricouer răspunde acestei provocări arătând că identitea ca același (idem) presupune patru criterii:

  •  Identitatea numerică – presupune unicitatea, faptul că unul și același obiect/individ este implicat în mai multe apariții;
  • Identitatea calitativă care postulează identitatea ca asemănare, contrastând cu ceea ce e diferit, asemănarea/similaritatea acționând în acest caz ca un criteriu indirect pentru unicitate. El avansează ideea că o persoană la timpul T2 va avea aceeași identitate cu o alta de la timpul T1, dacă există anumite trăsături comune semnificative care să persiste în timp, cu alte cuvinte ceva din persoana de la T1 trebuie să rămână identic și la timpul T2. Ricouer notează totuși faptul că acest criteriu al similarității lasă loc unor vulnerabilități odată cu trecerea timpului, astfel că nu mai putem fi siguri că este vorba de aceeași persoană atunci când memoria se deteriorează și timpul produce schimbări, astfel că el intoduce al treilea criteriu.
  •  Continuitatea neîntreruptă a vieții, de la primul până la ultimul stadiu de dezvoltare al aceleiași persoane.
  •  Stabilitatea în timp (permanența). Criteriul permanenței în timp presupune, la rândul său, adoptarea a două modele, unul care presupune o substanță de bază permanentă (caracterul) și altul care nu presupune existența unui nucleu neschimbător al personalității, numit de Ricouer ținerea promisiunilor, sau a cuvântului dat.

        a. Caracterul

           Dar ce înțelege Ricoeur prin caracter? O primă și concisă definiție ne este oferită de filosofi în Oneself as Another: „setul de trăsături distinctive care permit identificarea unui individ uman ca fiind același”, definiție care presupune, așa cum specifică mai departe filosoful, toate cele patru criterii ale identității idem amintite și care este completată ulterior cu specificarea că acele trăsături distinctive de care vorbește sunt dispozițiile de durată achiziționate de un individ ca urmare a unor obiceiuri pe care le-a achiziționat, caracterul fiind definit astfel ca având o dimensiune dinamică și temporală: “ Fiecare obicei format în modul acesta este achiziționat și care devine o dispoziție de durată, constituie o trăsătură – de caracter, un semn distinctiv prin care o persoană este recunoscută, reidentitficată ca fiind aceeași – de caracterul nefiind altceva decât setul de trăsături distinctive.”

             Ricoeur asociază noțiunii de caracter și pe cea de identificări dobândite, „acquired identifications”, ca urmare a fenomenului de  internalizare de către un individ a unor „valori, norme, idealuri, modele, eroi”cu care se identifică și cărora le rămâne loial, acesta fiind aspectul moral (în sens aristotelian) al caracterului. Teoria freudiană a formării superego-ului este acceptată de Ricoeur ca fiind cea care explică modul cum sunt sedimentate internalizările și faptul că un individ poate prezenta ocazional anumite comportamente care nu corespund trăsăturilor sale obișnuite de caracter, această situație fiind descrisă în mod obișnuit prin sintagma „nu-i stă în caracter să facă așa ceva”.                        

           Normele și idealurile sunt acceptate și internalizate în urma unei evaluări făcute de către subiect și acest lucru ilustrează modul în care identitatea cuiva se constituie prin ceea ce proiectează că va fi într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, dar nu este la momentul actual.

               Temporalitatea caracterului arată că acesta presupune nu numai o identitate de tip idem, ci și ipse, cele două nefiind distincte

b. Ținerea promisiunilor

                Cel de-al doilea model al permanenței în timp este reprezentat de ținerea promisiunilor (a cuvântului dat), ceea ce implică o constanță a sinelui, dar care nu se datorează unui nucleu nechimbător al acestuia, ci unei atitudini de rezistență la dorința de schimbare a opiniilor sau înclinațiilor.

            “În această privință, a ține promisiunea, așa cum am menționat mai sus, apare într-adevăr, în timp,  ca o provocare, ca o negare a schimbării: chiar dacă dorința mea este să mă schimb, chiar dacă mi-aș schimba opiniile sau înclinațiile, vor rămâne ferm.” 

           Astfel, în acest model cele două identități, idem și ipse, nu mai coincid, ca în primul model, ci sunt divergente, iar Ricoeur susține că ceea ce mediază între aceste două modele este chiar  identitatea narativă.

 

  1. Identitatea narativă

           Paul Ricoeur analizează conceptul de identitate narativă pornind de la analiza narațiunii ca fiind o succesiune de acțiuni centrate în jurul unei teme/subiect, fie că este vorba de o narațiune istorică sau de una fictivă, atibuind identității narative un rol central între aceste două forme.

            “Ramura fragilă care reiese din unirea istoriei și ficțiunii este atribuirea unui individ sau unei comunități a unei identități specifice pe care o putem numi identitatea narativă.” (Paul Ricoeur)

          Potrivit lui David Wood, teza lui Ricoeur este că putem înțelege ființa umană și posibilitățile deschise ei numai prin analiza textelor care atestă existența ei, iar narațiunea reprezintă unica modalitate prin care posibilitățile existențiale care implică  modurile cuiva de a fi și de acționa sunt expuse și făcute inteligibile. Teoria narativă se situează, astfel, la încrucișarea drumului dintre filosofia antropologică și hermeneutică și „adaugă o dimensiune socială noțiunilor de imaginație creativă și temporalitate umană din opera lui Kant și Heidegger.” 

          Pentru a înțelege elementele care susțin teoria identității narative, este important să înțelegem obiectivele unei narațiuni în general:

      a. Relatează despre experiențele umane trăite într-o perioadă de timp, fiecare narațiune având un început și un sfârșit, dar permițând în același timp existența unei discrepanțe între timpul în care s-a petrecut o acțiune și timpul efectiv în care se povestește despre ea (de exemplu, o călătorie de o zi poate fi relatată în câteva minute). În același mod, identitatea narativă se bazează pe ideea că temporalitatea este o caracteristică a ființelor umane și că timpul povestirii poate diferi subtanțial de cel al acțiunii. Richard Kearney afirmă că oamenii își ajustează narațiunea în funcție de evenimentele trecute dar și de anticiparea viitorului, astfel că aceasta devine “act al coordinării unei existențe care altfel ar fi împrăștiată în timp.”

     b. Asigură un sens evenimentelor, astfel ca ceea ce este discordant să devină concordant. Similar, identitatea narativă înlesnește ceea ce Ricouer numește „concordanța discordantă” prin care evenimentele discordante ale vieții unui om sunt integrate și capătă un sens. Structura narativă este folosită pentru a organiza evenimentele/acțiunile de zi cu zi sub forma unei povestiri la finalul căreia se trage o concluzie. Uneori, sensul evenimentelor se schimbă pe măsură ce sunt reinterpretate pentru a fi în concordanță cu noua intrigă. Acest lucru presupune o atitudine continuă de auto-observare și interogare a motivelor acțiunilor proprii, cât și ale celorlalți.

 

          Așa cum arătam în prima parte, Paul Ricoeur argumentează în Oneself as Another identitatea narativă mediază între cele două modele de permanență în timp a identității personale și, de asemenea, „reconciliază cele două categorii pe care Locke le considera contrarii:  identitatea si diversitatea.”, iar teza pe care o susține este că identitatea caracterului este ușor de înțeles prin transferul asupra caracterului a operațiunii de povestire a acțiunilor.

         Firul argumentării lui Ricouer se desfășoară, așa cum el însuși declară, în doi pași:

Pasul 1. Demonstrarea unei corelații între acțiune și caracter în narațiune:

            “Pasul decisiv în direcția unei concepții narative a identității personale este făcut atunci când se trece de la acțiune la caracter. Caracterul este cel care e răspunzător cu acțiunea într-o narațiune.  Categoria  caracterului este, prin urmare, o categorie narativă, iar rolul său în narațiune presupune aceeași înțelegere narativă ca și acțiunea în sine. Întrebarea care se impune apoi vizează modul în care  categoria narativă a caracterului contribuie la discuția identității personale.” (Paul Ricoeur)

Ricoeur afimă că această corelație este postulată de Aristotel în Poetics.

Pasul 2. Arată cum dialectica concordanței și a discordanței operează asupra caracterului. The dialectic consists in the fact that, following the line of concordance, the character draws his or her singularity from the unity of a life considered a temporal totality which is itself singular and distinguished from all others.[19]

Identitatea narativă constă în interacțiunea dinamică dintre concordanță și discordanță, dintre unitate și pluralitate.