Mituri despre creativitate

Până în epoca modernă bazată pe ştiinţă, creativitatea era considerată un dar al zeilor. În latină, semnificaţia cuvântului inspirat venea de la “a inspira” (a trage aer în piept), reflectând convingerea că inspirația creatoare este asemănătoare cu momentul în care Dumnezeu l-a creat pe om, i-a insuflat pentru prima dată viață.

Platon (427-327 î.Hr.) a susținut că poeţii erau posedaţi de inspirație divină, iar Plotin (204-270 CE) a scris că arta ar putea fi frumoasă numai în cazul în care era insuflată de Dumnezeu. Munca artistului nu consta în a imita natura, ci mai degrabă în dezvăluirea calităților sacre și transcendente ale acesteia.

Arta ar putea fi doar o palidă imitație a perfectiunii lumii ideilor. Artiștii greci nu au imitat orbește ceea ce au văzut în realitate; în schimb, ei au încercat să reprezinte formele pure care stăteau la baza realităţii, opera lor rezultând într-un fel de compromis între abstracție și precizie.

În zilele noastre, credem că cei mai mulți artiști sunt binecuvântaţi cu un dar special sau geniu. Ei au un mesaj unic şi valoros de comunicat şi, în general, au un statut social relativ ridicat. Concepțiile europene despre creativitate s-au schimbat de-a lungul secolelor. Explicația științifică a creativității a constatat că multe dintre credințele noastre despre creativitate sunt inexacte şi ne induc în eroare; de aceea Weisberg (1986) le numeşte mituri despre creativitate. 

Care sunt cele mai răspândite mituri despre creativitate

Mitul nr. 1: Creativitatea izvorăşte din inconştient.

Acest mit al inconştientului creativ s-a dezvoltat în perioada romantismului şi a fost speculat apoi de psihanalistul Sigmund Freud. “Expresia creativă are o legătură directă în subconștientul fiecărui individ “(Robertson, 1991).     Concepția psihanalitică a creativității are multe similitudini cu credința străveche într-o formă de nebunie divină, pentru că amândouă accentuează rolul pasiv al minții creatorului. Inspirația creatoare vine din inconștient,  mai degrabă decât  din viața suflată de Dumnezeu.  Carl Jung  a legat concepţia psihanalitică a creativităţii a lui Freud cu diverse de spiritualism care circulau la începutul secolului al 20-lea.
De fapt, creativitatea rareori vine într-o explozie bruscă de înțelegere. În schimb, oamenii de știință au descoperit că creativitatea este în cea mai mare parte muncă grea şi conștientă. Această concepţie poate cel mai bine exprimată prin expresia de acum cunoscută: creativitatea e 1 % inspiraţie şi 99 transpiraţie.

 

Mitul nr. 2: Creativitatea este un proces terapeutic de autocunoaştere. 

O altă concepție comună a creativității în societatea contemporană este noua concepție new age: creativitatea este o formă de autodescoperire, terapie, și autocunoaștere. Compozitorul Aaron Copland a spus
că “fiecare lucrare adăugată aduce cu ea un element de autodescoperire.

Trebuie să creez în scopul de a mă cunoaște, și din moment ce cunoașterea de sine este o căutare fără sfârșit, fiecare lucrare nouă este doar un răspuns parţia la întrebarea “Cine sunt eu?” și aduce cu ea necesitatea de a merge mai departe şi de a descoperi alte răspunsuri parţiale.

Noua concepție new age a creativității este o revenire la ideea antică despre creativitate ca fiind rezultatul inspiraţiei divine. Există un oarecare adevăr care stă la baza concepţiei new age: cercetatorii au
a descoperit că angajarea în creativitate este una dintre experiențele de vârf din cursul unei vieţi. Anumite activități pe care noi le numim creative sunt într-adevar terapeutice.

De exemplu, terapia prin muzică şi terapia prin artă ajută cu succes mulți copii și adulți, dar procesul creativ nu se rezumă la cel terapeutic, trebuie să depăşim acest mit. Creativitatea este doar ocazional o eliberare a demonilor interiori sau a traumelor suferite. Activitatea creatoare înseamnă în cea mai mare parte muncă susţinută și este o activitate incredibil de plăcută pentru creator.

Mitul nr. 3: Creativitatea se bazează pe inspiraţia spontană

Astăzi, foarte mulţi oameni cred că creativitatea artistică este spontană, nu este planificată sau organizată, și că artiștii resping tradiția și convenția. Artiștii sunt, în general, percepuţi ca personalităţi puternice, care lucrează în mod izolat şi nu sunt influențati de ideile predominante predate în școlile de artă. În mod ironic, în același timp, artiștii urmează în număr din ce în ce mai mare școlile de artă. Cu toate acestea, puțini dintre noi suntem conștienți de influența tot mai mare în arta plastică a educaţiei formale. În general, atunci când faptele intră în conflict cu miturile noastre de creativitate, se creează o disonanţă cognitivă care este rezolvată, din păcate, prin ignorarea faptelor.

Explicația științifică a creativității ne arată că educaţia formală și deliberarea conștientă sunt esențiale pentru creativitate; așa cum a spus faimoasa Louis Pasteur “Şansa favorizează mintea pregătită“(Dunbar, 1999, Seifert, Meyer, Davidson, Patalano, & Yaniv, 1995).

Mitul nr. 4: Copiii sunt mai creativi decât adulţii

O concepţie populară foarte răspândită spune că toți copiii sunt în mod natural creativi și că aşa ar fi fost toţi adulții dacă procesul de școlarizare (educaţia formală) nu ar fi intervenit și ar fi  sufocat impulsul creativ natural. Într-un articol al revistei Utne Reader din 1992, Anne Cushman a scris: “Pentru cei mai mulți dintre noi, creativitatea extravagantă a copilariei este rapid zdrobită de cerințele părinților, școli și societate”.

Acest mit își are originea în epoca romantică din secolul al19-lea, când exista convingerea neclintită că numai copiii
sunt fiinţe pure, mai aproape de natură, dar că societatea îi corupe treptat pe măsură ce aceştia cresc şi îşi însuşesc obiceiurile și normele sale. Cu toate acestea, explicația științifică a creativităţii nu arată copiii ca fiind atât de creativi.

Mitul nr. 5: Creativitatea este sinonimă cu originalitatea. 

În general, oamenii au tendința de a echivala creativitatea cu noutatea și originalitatea. Dar valoarea ridicată pe care o atribuim orignalităţii nu este împărtășită în mod universal în toate culturile. În teatru, balet, dans etc. de exemplu, constatăm că în aproape toate culturile, improvizația este permisă numai în spectacole informale; în cele
formale, improvizație nu este  deloc permisă. 

Ideea că arta ar trebui să fie originală și ruptă de convențiile societăţii datează de mai puțin de 200 de ani. În epoca Renasterii, arta a fost considerată ca fiind una dintre cele două tipuri de imitație: imitarea naturii a fost imitație originală; imitația din alte opere de artă a fost imitație obișnuită, comună (Smith, 1961).

Când termenul de originalitate a fost folosit pentru prima dată, a însemnat noutatea și observația cât mai realistă, adevărată, nu avea sensul de ruptură radicală cu convenționalul așa cum înţelegem astăzi originalitatea. Cei mai originali artişti erau consideraţi cei care imitau cel mai bine natura.

Abordarea socioculturală arată că toate lucrările creative includ elemente de imitație și tradiție. Nu poate exista o lucrare complet nouă, care să nu curpindă nimic din lucrările anterioare. Pentru a explica creativitatea, trebuie să examinăm echilibrul dintre imitație și inovare, precum și rolul-cheie jucat de convenție și tradiție.