Iubirea nu ucide, dependenta da

 

Recenta sinucidere cauzată de o decepție în dragoste a tânărului bucureștean care a intrat cu mașina pe contrasens cu o viteză aproximată la 185 km/oră (așa cum indica acul vitezometrului găsit la locul accidentului) și a lovit un alt autoturism care circula regulamentar, omorând pe loc alte cinci persoane, nu numai pe sine, ridică o serie de întrebări legate de cauzele reale, altele decât cele aparente, care au împins un tânăr care avea toata viața înainte să recurgă la un asemenea gest fatal. Iar modul particular în care a ales să pună în act gândul sinucigaș, implicand alți oameni care nu aveau nicio legătură cu decepția suferită de el, ridică încă și mai multe întrebări.

 

Spun motive reale ale sinuciderii și mă refer la resorturile interne care au dus la o asemenea reacție tragică în fața unei decepții. Nu cred să existe vreo persoană adultă în lumea aceasta care să nu fi suferit vreodată în viață o decepție în dragoste. Fie că relația s-a terminat mai devreme, fie după ani de conviețuire, toți am suferit din dragoste la un moment dat. Și probabil că vom suferi atâta vreme cât pământul va continua să susțină viața. Dar, deși am suferit toți în și din iubire, nu am reacționat la fel. Unii au ridicat din umeri și au mers mai departe, alții au plâns câteva zile…sau săptămâni….sau luni, dar într-o zi au fost în stare să spună: gata! de acum am terminat cu bocitul și au mers mai departe, alții au povestit prietenilor, rudelor, oricărui voia să le asculte pățania, unii, mai interiorizați n-au spus nimic, dar au căzut în depresie, din care au ieșit ulterior mergând la psihoterapeut, iar alții n-au putut să treacă peste durerea pierderii ființei iubite și s-au sinucis. 

 

De ce reacții atât de diferite? Și cum putem să prevedem cine va recurge la gestul fatal și cine va trece peste dezamăgire, cu sau fără ajutor? S-a vorbit puțin în presă despre mersul la psihoterapeut și despre sanșa pe care ar fi avut-o de a-și rezolva problema dacă cerea ajutor.  Oamenii mor din lipsă de informare și din lipsa obiceiului de a lua în considerare un ajutor specializat atunci când au probleme emoționale pe care nu le pot depăși. 

 

Dar să revin la cazul nostru. Vorbeam de cauze reale și mă refeream la mecanismele dezadaptative de apărare pe care psihicul acestui tânăr le-a pus în mișcare atunci când a trebuit să facă față unei decepții. Pentru că sinuciderea e un mecanism de apărare în fața durerii intense resimțite, însă unul total contraindicat, dezadaptativ. Se distruge ca să nu mai sufere, o modalitate infantilă de a rezolva conflictul. Existau și alte modalități de a face față unei asemenea dureri, dacă ar fi fost învățat să le ia  în considerare.  

Se vehiculează ideea că fata l-ar fi înșelat și atunci putem vorbi de o scădere bruscă a stimei de sine, dar și de dependență emoțională de partener. Pentru că ceea ce simțea el pare mai degrabă dependență emoțională decât dragoste matură și aceasta este în strînsă legătură cu lipsa încrederii de sine și identificarea cu partenera până la completa negare de sine. Poate de aceea și-a distrus eul prin moarte, pentru că acesta nu-i mai aparținea de mult, era deja amanetat partenerei și nu a găsit resurse să și-l ia înapoi.

 

Tendința de a fugi de sine în celălalt pentru a se regăsi este caracteristică oamenilor care au un Eu slab, neîntărit. Fiecare gest al celuilalt este contorizat cu minuțiozitate și așteaptă ca fiecare gând al ei/lui să le fie dedicat, iar atunci când acest lucru nu se întâmplă – cum e și normal – cad într-o depresie adâncă. Se simt neiubiți, nedoriți, nedemni de iubire cu totul. Iar dacă peste acest cocktail periculos de fragil se adaugă și o trădare, atunci explozia este iminentă și nu o poate opri nimeni din exterior dacă nu există măcar un deget întins din interior. Dar cum să mai întândă mâna spre ajutor cel care a ieșit cu totul din sine și s-a scufundat până la anihilare în celălalt? Care nu există decât pentru a trăi bucuria pe care i-o oferea prezența și iubirea celuilalt? Cum să facă față unei trădări un asemenea Eu aspirat cu totul în hăul sufletului nemilos și înșelător al celuilalt?

 

E nevoie de a ne găsi pe noi înșine înainte de a găsi iubirea, e nevoie de a ști cine suntem înainte de încerca să-l cunoaștem pe celălalt, altfel riscăm să ajungem ostatici în mâinile unei persoane despre care nu avem nici cea mai mică idee cine e cu adevărat.

Nu vei putea ajunge să cunoști un altul, dacă nu ai reușit să te cunoști pe tine însuți. Nu vei putea iubi un altul dacă nu te iubești pe tine însuți. Vei fi doar dependent de el, dar asta e o boală, nu e iubire. O boală mortală uneori.  Iubirea autentică dă viață, nu omoară. Iubirea descătușează toată creativitatea de care poți fi capabil, nu îți restrânge opțiunile. Iubirea te înalță pe culmile bucuriei și îți descătușează energii blocate, nu te închistează într-o obsedantă preocupare de celălalt.  Iar dacă nu găsești aceste semne în relația ta, ar fi cazul să te întrebi dacă este iubire între voi sau numai dependență. 

 

Daniela Deneanu, Psiholog & Psihoterapeut