Iubirea de transfer

cabinet psihologie Bucuresti

 

  Transferul este una dintre manifestările cele mai importante ale inconştientului, observată de Freud în cadrul curei psihanalitice. Referindu-se la descoperirea sa, Freud spune: „Ce sunt transferurile? Sunt reeditări, reproduceri ale tendinţelor şi fantasmelor care trebuie deşteptate şi conştientizate prin progresul analizei; ele au ca trăsătură caracteristică înlocuirea unei persoane cunoscută anterior cu persoana medicului” (1905, Cazul Dora, p.118).

      El subliniază apoi că transferul se produce spontan în mai toate relaţiile umane, deci nu este invenţia psihanalizei, meritul acesteia fiind numai de a-l fi descoperit conştiinţei, cadrul analitic stimulând apariţia lui.  Există mai multe tipuri de transferuri care pot avea loc în cadrul analizei, unul dintre ele fiind iubirea de transfer sau transferul erotic.

 

Ce este iubirea de transfer?

 

      În mod generic, prin iubirea de transfer înţelegem relaţia emoţională (un amestec de sentimente tandre, erotice şi sexuale) care apare în cursul tratamentului psihanalitic sau psihoterapeutic, între pacient şi analistul sau terapeutul său.

               Primul caz de iubire de transfer semnalat în istoria psihanalizei a fost cel al tinerei paciente a lui Josef Breuer,  Anna O, iubire observată pentru prima dată de soţia lui Breuer, cu mult înainte ca el însuşi să conştientizeze aceasta. Reacţia de gelozie şi depresie a soţiei la interminabilele lui comentarii admirative la adresa pacientei sale, îi deschid într-un final ochii asupra a ceea ce se întamplă şi întrerupe brusc terapia. Anna O, care până atunci nu făcuse nici cea mai mică aluzie la sentimentele sale erotice pentru medicul ei, reacţionează isteric imaginându-şi că este însărcinată cu el. Breuer o calmează într-o şedinţă de hipnoză, după care pleacă împreună cu soţia în Venezia.

         Acest caz l-a impresionat profund pe Freud care realizează că iubirea pe care pacienta lui Breuer o dezvoltase pentru medicul ei în timpul curei, constituia o remarcabilă provocare pentru psihanaliză. Mai târziu, Freud însuşi se confruntă cu iubirea de transfer atunci când tratează paciente cu simptome de isterie; de asemenea, observă acelasi fenomen şi la ucenicii săi: Jung, care a avut o relaţie profundă de iubire cu o pacientă, Sabina Speilrein, şi Ferenczi, care s-a îndrăgostit de una dintre pacientele sale cu care s-a şi căsătorit pe urmă.

 

 Semnele apariţiei iubirii de transfer

          Semnele care anunţă debutul iubirii de transfer pot fi subtile, prin vise, acte ratate, blocarea asociaţiilor libere, gesturi cu o anumită semnificaţie: pacienţii sosesc mai devreme decât sunt programaţi pentru a savura bucuria de a fi în proximitatea terapeutului, prezintă preocupare exagerată pentru aspectul lor fizic, fac observaţii asupra vestimentaţiei sau dispoziţiei psihoterapeutei/psihoterapeutului…. sau impetuoase, prin declaraţii directe de iubire. Jung dă exemple de vise care pot anunţa iubirea de transfer: izbucnirea unui incendiu în pivniţă, intrarea în casă a unui hoţ, moartea tatălui, o scenă erotică sau alt gen de situaţii ambigue (Psihologia transferului, p.143)

 

 Perspectiva lui Freud asupra iubirii de transfer

        Freud considera că iubirea de transfer reprezintă retrăirea şi reactualizarea în cadrul analitic a unor sentimente infantile şi scheme de relaţionare formate în copilărie, prin înlocuirea unei persoane din trecutul pacientului faţă de care acesta a manifestat atracţie, cu persoana medicului.

         Cu alte cuvinte, el consideră că fiecare om are propriul său fel de a iubi, mod care s-a format încă de la începutul vieţii sale sub influenţa factorilor eredităţii şi a altor influenţe exercitate asupra lui în copilărie de persoanele semnificative din viaţa sa. Aceste repetiţii ale unor experienţe vechi nu sunt, însă, conştientizate de către pacient, care nu-şi aminteşte obiectele libidinale ce au servit drept modele ale iubirii sale, şi, din această cauză, el tinde să creadă că totul are legatură cu situaţia prezentă şi cu persoana psihoterapeutului, în niciun caz cu tatăl, mama sau altă persoană semnificativă. Freud foloseşte termenul de „acting-out” pentru a descrie această tendinţă a pacenţilor de a repeta în acţiune o situaţie din trecut, mai degrabă decât să şi-o amintească şi s-o verbalizeze.

              În  „Observaţii asupra iubirii de transfer” (1915), Freud compară apariţia fenomenului iubirii de transfer cu  „o schimbare completă de scenă, ca şi cum s-ar fi declanşat un joc printr-o realitate care a intervenit brusc, ca şi cum ar fi sunat alarma de incendiu în mijlocul unei piese de teatru” (p. 154), şi atrage atenţia psihanaliştilor să nu încerce să impună pacientelor să reprime această iubire atunci când este anunţată, comparând această acţiune nesăbuită cu invocarea unui spirit al lumii subpământene numai pentru a-l trimite înapoi fără a-l întreba nimic (p. 155), ci, dimpotrivă, să permită transferului să se dezvolte pentru a putea fi astfel analizat.

           Atitudinea pe care Freud o recomandă specialiștilor la apariţia iubirii de transfer este una de abstinenţă totală, nu numai fizică, ci şi faţă de orice altă satisfacţie (ca de exemplu preferinţă, intimitate) pe care pacienta îndrăgostită ar pretinde-o de la ei. Calea pe care terapeutul trebuie să o urmeze, spune el, este calea de mijloc: nu se răspunde la iubirea pacientei, dar nici nu se reprimă, ci se menţine transferul care este tratat ca pe o situaţie care va fi depaşită în curând prin interpretarea acestuia drept ceea ce este şi sublimarea sentimentelor de iubire.

 

 Caracterul ambivalent al iubirii de transfer

          În lucrarea sa „Despre dinamica transferului” (1912), Freud arată că acest tip de transfer poate avea o latură pozitivă (când predomină afecţiunea tandră şi prietenoasă, fără cereri de gratificare sexuală), determinând  ataşarea pacientei atât de persoana psihoterapeutului, cât şi de scopul tratamentului, constituind astfel forţa motrice a activităţii psihice: pacientul îşi revigorează amintirile, face cu uşurinţă asociaţii libere, răspunde solicitărilor şi astfel se constată o ameliorare obiectivă a stării morbide.

     Dupa o vreme, însă, această atitudine începe să se schimbe , mai ales atunci cand pacienta  este facută să înţeleagă că cererea sa de iubire nu va fi satisfăcută.  Frustrarea care rezultă din această situaţie poate conduce la transferul negativ, manifestat prin sentimente ostile la adresa analistului, precum şi la apariţia rezistenţei faţă de analiză.

     Tot o rezistenţă devine şi o formă particulară a transferului pozitiv, transferul erotizat, care apare atunci când pacienta are o cerere imperioasă pentru gratificare sexuală şi nu urmăreşte aflarea conexiunilor psihice, făcând dovada unei logici pe care Freud o numeşte „logica de tipul supei, cu argumente de tipul găluştelor”. 

       De asemenea, el subliniază că în spatele sentimentelor de iubire se află întotdeauna sentimente ostile, existenţa simultană a celor două tipuri de trăiri fiind expresia ambivalenţei ce caracterizează stările sufleteşti.

       Person Ethel (1985) este cea care atrage atenţia asupra dublei calităţi a iubirii de transfer de a fi atât o mină de aur, cât şi un câmp minat.

      De ce mină de aur? Simplu: pentru calitatea de o incontestabilă importanţă a acestui fel de transfer de a oferi analistului o recapitulare „in vivo” a unei relaţii din trecut în situaţia prezentă, oferind, astfel, indicii asupra contribuţiilor pe care aceşti pacienţi le aduc în relaţiile semnificative din afara cadrului analitic.(Gabbard, p. 517)

       În opera  „Compendiu de psihanaliză”,  Freud declară:  „Un alt avantaj al transferului este şi că pacientul ne prezintă în el cu o claritate plastică o bună bucată din istoricul vieţii sale, despre care altfel, probabil, că nu ne-ar fi dat decât informaţii lacunare. În loc să ne relateze doar, el parcă interpretează în faţa noastră.” (pag. 181). Astfel, sub protecţia unei relaţii în care pacientul se simte securizat, el poate să-şi înţeleagă problemele pe care le are în legătură cu iubirea şi sexualitatea.

     De ce câmp minat? Pentru posibilitatea ca aceste transferuri să pregăteasca ocazia pentru acting-out –uri de contratransfer, distrugătoare atât pentru pacient, cât şi pentru analist şi reputaţia lui. În situaţia în care analistul este femeie, aceasta ar putea  fi expusă chiar unor acte de violenţă fizică, în cazul unui puternic transfer negativ al unui pacient de sex masculin, mai ales dacă acesta suferă de o tulburare de personalitate antisocială sau borderline. Dar, să nu fim nedrepţi , chiar şi femeile pacient ar putea să devină violente faţă de analistul lor.

     Freud  avertiza  încă din 1915 că psihanalistul „ştie că lucrează cu cele mai explozive forţe şi are nevoie de aceeaşi precauţie şi conştiinciozitate ca şi un chimist.”( „Tehnica psihanalizei”, pag.163).

 

Radiografia psihanalitică a apariţiei iubirii de transfer la personalitatea isterică

 

Caracteristicile comportamentale ale personalităţii isterice cuprind un pattern pervaziv de emotivitate excesivă, superficială şi labilă, comportament seducător şi sexual inadecvat, sugestibilitate, căutarea atenţiei, dependenţă, autodramatizare si exhibiţionism, tendinţa de a considera relaţiile mai intime decât sunt în realitate.

     În ceea ce priveşte formarea relaţiilor de obiect, acestea sunt caracterizate prin teme oediepiene triangulare, pacienţii fiind în stare să formeze relaţii semnificative cu ambii părinţi şi să tolereze separarea de obiectele iubite.

     Dacă intrăm adânc în istoria lor de viaţă, vom descoperi că în copilaria lor, atât femeia cât şi bărbatul isteric, au fost dezamăgiţi de părintele de acelaşi sex, deşi, în general, ei negociază cu destul succes stadiul oral al dezvoltării, dezamăgirea apărând într-un stadiu avansat. Fetiţa învaţă că trebuie să se împace cu ideea că nu o poate poseda fizic pe mama ei, aşa cum face tatăl, şi începe să îşi idealizeze tatăl, dezvoltând un ataşament intens faţă de el, ceea ce  va genera rivalitate în relaţia cu mama şi dorinţa puternică de a o înlocui în inima şi viaţa tatălui. Încă de mică manifestă o tendinţă de a flirta şi un comportament provocator pentru a atrage atenţia tatălui, însă, pe măsură ce se maturizează, învaţă că trebuie să-şi reprime sexualitatea genitală, mai ales dacă atitudinea tatălui arată inacceptarea dorinţelor sale oediepiene.

 

     Băiatul, la rândul lui, a fost respins şi dezamăgit de tată, cu care a intră în rivalitate, el devenind „baiatul mamei”. În momentul în care obiectul matern este departe de el, îşi imaginează mama cu un bărbat care este preferat în locul lui, şi de aceea, ca adult, el este chinuit de frica de separare, cât şi de cea de excludere. Aceste complexe pot duce fie la comportamente hipermasculine, de tip Don Juan, (seduce sistematic femeile, în felul acesta învingându-şi rivalii sexuali, se complace în promiscuitate sexuală, minciună), fie la o atitudine efeminată, pasivă, tipul de bărbat ostentativ, homosexual sau heterosexual flamboiant, bărbatul impotent căruia, de fapt, îi este frică de femeie.

 

     Unii bărbaţi cu această configuraţie isterică vor alege un tip de viaţă celibatar pentru a-şi menţine loialitatea faţă de mamă, alţii vor recurge la activităţi hipermasculine solitare, de exemplu: exerciţii de body-building, practicarea boxului, angajarea în curse de maşini etc. pentru a se reasigura că sunt „bărbaţi adevaraţi”, cu nimic inferiori altora, sau pot intra în relaţii platonice cu femei mai tinere şi drăguţe cu care se afişează numai ca să închidă „gura slobodă a lumii”, care ar putea face comentarii acide pe seama bărbăţiei lor.

 

     Gabbard (1990) arată că scopul primordial al persoanelor isterice este acela de a fi obiectul dorinţei celuilalt şi, de aceea, ei abordează sexul opus încercând să ghicească ce vor alţii să fie, mulându-se pe dorinţele acestora, afişând o falsă autoadaptare în care ei îşi suspendă adevarata natură în favoarea partenerului sau partenerei. Acest „altcineva” este obiectul în aşteptare, „fata Morgana” pe care toată viaţa vor încerca s-o găsească şi care se îndepărtează tocmai când credeau că sunt pe cale s-o ajungă, obiect care, în viziunea lor, le va acorda rolul de obiect dorit după care tânjesc.

 

     Simptomatologia sexuală a personalităţilor isterice este foarte variată. Ei pot avea o funcţionare  sexuală relativ asimptomatică, fără experienţe interioare autentice de intimitate sau iubire în timpul relaţiilor sexuale.

     Femeile, prin felul provocator de a se îmbrăca, îşi expun părţi ale corpului, însă fără conotaţie sexuală conştientă. Ele chiar se miră dacă li se fac propuneri indecente, ca şi cum nimic în atitudinea şi aspectul lor nu ar justifica aceste gesturi. Toată sexualitatea lor este colorată cu întelesuri incestuoase din cauza ataşamentului oedipian faţă de tată şi rivalitate faţă de mamă, deşi aceste mecanisme pot rămâne inaccesibile conştientului.

      Dovada dinamicii isterice de formare a relaţiilor de obiect vine din patternul persistent de relaţii triangulare, ca de exemplu alegerea frecventă a unor parteneri indisponibili, însuraţi sau în relaţii stabile cu alte femei.

     Atitudinea teatrală exagerată tipică asociată acestor pacienţi este legată de o experienţă traumatică din copilaria timpurie, cum ar fi  neglijarea nevoilor emoţionale ale copilului de către nişte părinţi fie prea ocupaţi , fie prea deprimaţi ei înşişi ca să mai poată asculta copilul şi recunoaşte experienţa afectivă internă a lui sau să-şi îndeplinească funcţia conţinătoare necesară pentru a-l ajuta să metabolizeze stările afective copleşitoare prin care va fi trecut.

     

      O caracteristică a iubirii de transfer la pacienţii isterici este faptul că aceasta se dezvoltă de cele mai multe ori gradual, cu o senzaţie de ruşine considerabilă din partea lor, deoarece ei realizează imposibilitatea împlinirii acestor dorinţe, spre deosebire de pacienţii borderline sau histrionici care pot dezvolta un subtip de transfer erotic, anume transferul erotizat, în decursul căruia este prezentă cererea tenace de gratificare sexuală , dat fiind că ei văd împlinirea relaţiei sexuale cu analistul perfect rezonabilă şi realizabilă.

     

     Vorbind despre iubirea de transfer a pacienţilor isterici, Gabbard  afirmă că: „In isterie persistenţa de a poseda exclusiv iubirea analistului conduce la o iluzie de transfer care ignoră importanţa oricărei alte realităţi decât dragostea lor şi anulează realitatea legăturilor erotice ale ale analistului cu oricine altcineva”.

     Interpretarea corectă a iubirii transferenţiale presupune construirea unor legături între sentimentele din transfer şi relaţiile trecute, ceea ce va reduce dorinţa şi rezistenţa inerentă.

 

 Perspectiva lui Jung asupra iubirii de transfer

  

     Vorbind despre iubirea de transfer, Carl Jung menţionează că transferul, „acest alfa şi omega al metodei analitice” („Psihologia transferului”, p.133), nu este altceva decât un mecanism de proiecţie, care determină atât divizarea, cât şi coeziunea personalităţii(p.187).

     El introduce conceptul de „libidou de rudenie”, un instinct care menţine unitatea grupării familiale şi care ar fi responsabil pentru tendinţa endogamă, incestuoasă din vremurile arhaice, instinct limitat acum, însă, de tendinţa exogamă de formare a cuplurilor. Pentru a explica fenomenul, el apelează la conceptul „coniunctio”, uniunea spiritului cu sufletul şi în final cu corpul, idee cu rădăcini deopotrivă creştine şi păgâne. În creştinism, ideea este întâlnită în învăţătura despre uniunea lui Hristos (Soarele) cu Biserica sa (Luna), iar în păgânism, în Hierosgamos-ul incestual (Nunta sfântă) . Coniunctio oppositorium—care este totodată şi arhetipul concilierii contrariilor,  analogie a nunţii regale dintre frate-soră şi a luminii (conştiinţa luminoasă) care se alătură întunericului (inconştientului), respectiv integrarea umbrei în conştientul persoanei—joacă un rol important în cunoaşterea întunecimilor inconştientului proiectate acum de pacient asupra medicului său.

       „Cum această proiecţie se fixează de obicei cu intensitatea ei iniţiala, se ajunge la o legatură ce corespunde în toate privinţele relaţiei infantile originare şi tinde către o reluare a tuturor experienţelor copilăriei în relaţia cu medicul, cu alte cuvinte, relaţia de adecvare tulburată nevrotic este acum transferată asupra medicului.” (p.133).

      Coniunctio, deci, se consumă între masculinitatea-activă a femeii, arhetipul Animus, şi feminitatea-pasivă a bărbatului, arhetipul Anima, ceea ce Jung numeşte: „o unificare trans-subiectivă a unor figuri arhetipale” (p. 209).

      Anima este o imagine colectivă a femeii care există în inconştientul bărbatului, având ca prim suport figura mamei. Ea produce stări de spirit, presentimente, stări emoţionale, fantezii.

      Animus este imaginea  colectivă a bărbatului în inconştientul femeii, ce derivă din imaginea tatălui, care exercită o fascinaţie profundă asupra ei. Un Animus pozitiv produce idei, opinii, dorinţa de control, raţionament.

      Umbra reprezintă partea cea mai ascunsă şi mai întunecată a psihismului uman şi care, alături de anima şi animus, face parte dintre arhetipurile care perturbă cel mai frecvent şi mai intens Eu-ul. În termeni generali, se poate spune că în umbră se află tot ceea ce este reprimat de către o persoană, fie deoarece acesta consideră că este negativ , fie că nu are valoare. În cele mai limpezi manifestări este o reflectare fidelă a unei conştiinte umane nediferenţiate, corespunzătoare unui psihic care abia a părăsit nivelul animal. O cercetare minuţioasă a trăsăturilor de caracter întunecate din care este compusă umbra, arată că acestea sunt de natură emoţională, că posedă o anumită autonomie şi au un caracter obsedant.

      Deşi cu înţelegere şi bunăvoinţă, umbra poate fi în oarecare măsură integrată personalităţii conştiente, Jung arată că există, totuşi, anumite trăsături care opun o rezistenţă controlului moral şi se dovedesc a fi cu totul neinfluenţabile. Mecanismele de apărare prin care Ego-ul luptă împotriva acceptării trăsăturilor umbrei sunt, de regulă: reprimarea, negarea şi proiecţia. Cu alte cuvinte, pe lângă faptul că ne refulăm umbra în inconştientul personal, îi negăm existenţa şi o proiectăm asupra altora.

     

      În cazul iubirii de tranfer sunt proiectate asuprapsihoterapeutului  pulsiuni şi conţinuturi fantasmatice specifice incestuoase, în parte concrete, în parte simbolice. Transferul exogam asupra lui nu schimbă, însă, cu nimic caracterul lor incestuos, de aceea ele duc la o falsă intimitate, de multe ori penibilă atât pentru analist, cât şi pentru pacient, ceea ce favorizează apariţia rezistenţei faţă de analiză, combinată cu o teamă faţă de conţinutul inconştient activat.

      Întrebarea pe care şi-o pune analistul este:  aceste pulsiuni incestuoase sunt genuine sau patologice? Iar fantasma incestuală este numai una simbolică şi reprezintă reactivarea arhetipului incestual sau are şi un fundament real în trecutul pacientului?

      Jung este conştient că formularea sa „pulsiune incestuoasă pură” ar putea sa şocheze auditoriul şi recurge la o demonstraţie de logică simplă: răspândirea aproape universală a tabu-ului incestual arată că numai ceea ce este dorit şi căutat are nevoie de interdicţie. Însă, în cazuri concrete, are foarte mare importanţă modul cum este privit aspectul incestuos.

 

     Spre deosebire de Freud, Jung consideră că între pacient şi analist are loc o influenţare reciprocă, rezultată din combinaţia sănătăţii psihice a acestuia cu echilibrul tulburat al pacientului. Materialul inconştient ataşat de bolnav psihoterapeutului se constelează şi în psihicul acestuia prin efectul de inducţie provocată de proiecţii, ducând la ceea ce Jung numeşte „efecte secundare ce însoţesc fatalmente munca sa [ a medicului] “ şi care constituie motivul pentru care orice analist sau terapeut are nevoie de o analiză didactică înainte de a profesa.

   

 Concluzii:

 

      Iubirea de transfer este una dintre marile provocări cu care se poate confrunta un analist sau un psihoterapeut în practica sa, provocare căreia astăzi este şi mai dificil de făcut faţă decât în trecut, atât datorită revoluţiei sexuale începute în secolul trecut în anii ’60, revoluţie care a dus la încălcarea vechilor tabu-uri sexuale, cât şi datorită mişcării feministe.

      Rolurile de gen, atât sociale, cât şi sexuale, extrem de clare în trecut, au cunoscut transformări uluitoare în ultimele decenii, valorile tradiţionale masculine şi feminine şi-au pierdut din intensitate şi specificitate până într-acolo încât se tinde tot mai mult la inversarea rolurilor de gen. Nu mai este nimic neobişnuit în zilele noastre ca bărbatul să fie cel care ia concediul postnatal şi este „gospodina” casei, în condiţiile în care emanciparea feminină a dus la creşterea numărului de femei educate şi implicit a celor care au slujbe foarte bine plătite, şi nu mai şochează pe nimeni sintagma „bărbat de consumaţie”, prostituţia nemaifiind o meserie rezervată exclusiv femeilor.

     

      Aceste transformări în structura societăţii duc la apariţia în cabinetele psihanaliştilor şi ale psihoterapeuţilor a unei categorii de pacienţi cu probleme de identificare cu un rol social sau sexual netradiţional, iar tratarea adecvată a iubirii transferenţiale în cursul analizei sau psihoterapiei reclamă noi cercetări în domeniu, în acelaşi timp, însă, se pune şi problema abordării transferului în funcţie de teoriile deja existente.

 

      Deşi Freud are meritul de a fi descoperit şi descris pentru prima dată fenomenul iubirii de transfer, teoria lui păcătuieşte prin aceea că problema este adresată mai ales analiştilor bărbaţi care lucrează cu paciente şi nu abordează situaţia de iubire de transfer dintre analistul femeie şi pacientul bărbat.

      De asemenea, pentru societatea de astăzi el pare  puţin cam misogin atunci când  sugerează că  femeile „cu o pasionalitate elementară”, „copii ai naturii”,care nu suportau înlocuirea materialului cu psihicul, erau capabile numai de o „logică de supă, cu argumente de găluşte”.

      Totuşi, perpectiva lui explică foarte bine ambivalenţa iubirii de transfer.

 

      Jung vine cu o perspectivă mult mai complexă, implicând arhetipurile umbra, animus şi anima în explicarea transferului erotic, ceea ce lărgeşte aplicabilitatea teoriei lui la ambele situaţii: analist bărbat-pacientă femeie şi analist femeie-pacient bărbat, oferind totodată o viziune mai amplă asupra fenomenului în sine dar şi a personalităţii pacientului. Interpretarea transferului va cuprinde înţelegerea şi integrarea propriei umbre şi a animus-ului, respectiv a animei, ceea ce va duce la deblocarea procesului de individuaţie şi la o funcţionare superioară a bolnavului  în familie şi societate.

      Pe de altă parte, Jung ia în considerare personalitatea analistului şi influenţa reciprocă dintre analist şi analizand  în procesul analitic, lucru lăudabil şi util analizei.

 

     În concluzie, consider că este mult mai complexă abordarea problematicii pe care o ridică iubirea de transfer din perspectiva teoriei lui Jung, decât din cea a lui Freud.

 

 Daniela Deneanu, psihoterapeut relațional București