Despre blândețe

“Blândeţea seamănă cel mai mult cu iubirea, mai mult decât generozitatea sau compasiunea şi fără a se confunda cu vreuna dintre ele, deşi de obicei le însoţeşte. Compasiunea înseamnă a suferi din cauza suferinţei altuia;
blândeţea este însă refuzul de a produce sau de a spori această suferinţă. Generozitatea vrea să facă bine altuia; blândeţea refuză să-i facă rău. Aceasta pare să încline balanţa în favoarea generozităţii, şi poate că aşa şi este. Multe acte de generozitate sunt însă inoportune, copleşitoare şi brutale, iar putină blândeţe le-ar fi făcut  mai uşoare şi mai amabile. Ca să nu mai vorbim de faptul că blândeţea duce la generozitate: dacă nu îi faci cuiva binele cerut, care îţi stă în puteri, înseamnă că îi faci rău. Blândeţea este mai  presus şi de compasiune, pentru că anticipează, pentru că nu are nevoie de vreun semn de durere care să o pună în mişcare. Ea are o latură negativă, faţă de caracterul absolut afirmativ al generozităţii, dar şi una pozitivă, faţă de caracterul absolut reactiv al compasiunii.

 

Blândeţea se menţine între cele două, fără nimic apăsător, sau ostentativ, fără nimic care să forţeze sau să agreseze. Citam mai înainte, referindu-mă la puritate, remarcabila formulare a lui Pavese, din Jurnal: “Vei şti că eşti iubit în ziua în care îţi vei putea arăta slăbiciunea fără ca celălalt să se servească de aceasta pentru a-şi afirma forţa”.

 

Înseamnă a dori puritate în dragoste, spuneam atunci, dar înseamnă şi blândeţe în dragoste – adică pur şi simplu
iubire. Blândeţea şi puritatea sunt aproape i nseparabile, pentru că violenţa este răul primar, obscenitatea primară. pentru că egoismul corupe întreaga fiinţă, făcând-o lacomă şi brutală. În schimb, câtă delicateţe, câta blândeţe şi câtă puritate există în mângâierile îndrăgostiţilor ! Violenţa, brutalitatea şi obsccnitatea, care ţin de firea omului, dispar în asemenea momente. Când îndrăgostitul îşi numeşte iubita “sufletul meu”, nu rosteşte numai o vorbă de
dragoste, ci pune în ea tot adevărul şi toată blândeţea …

Blândeţea se supune realităţii, vieţii, devenirii, chiar cotidianului: este o virtute a supleţei, a răbdării, a  devotamentului, a adaptabilităţii, contrară “masculului nerăbdător şi pretenţios”, cum spune Rilke, este antonimul rigidităţii şi grabei, forţei îndărătnice. Efortul şi acţiunea nu sunt întotdeauna suficiente. “Printr-o lege a firii”,  susţine Tucidide, “orice fiinţă exercită întotdeauna întreaga putere de care dispune”. Blândeţea este excepţia de la această regulă: este putere asupra propriei fiinte şi, la nevoie, chiar împotriva ei. Iubirea înseamnă cedare, arată Simone Weil, înseamnă refuzul exercitării propriei forţe, puteri şi violenţe: iubirea este blândeţe şi dat.

 

Este contrariul violului, al crimei, al dominației. Este Eros eliberat de Thanatos şi, totodată, de sine. Virtute supranaturală, spune Simone Weil, dar cu asta nu sunt de acord: priviţi de exemplu o pisică împreună cu puii ei, sau un căţel jucându-se cu copiii . . . Nu omenirea a inventat blândeţea, dar o cultivă şi se hrăneşte din ea, aceasta fiind ceea ce face omenirea mai umană.

 

Înţeleptul, spune Spinoza, acţionează “cu omenie şi cu blândeţe”. Această blândeţe este  bunătatea despre care vorbeşte Montaigne, pe care o datorăm nu doar semenilor noştri, ci şi animalelor, şi plantelor.
Este refuzul de a produce suferinţă, de a distruge fără să fie nevoie, de a pustii. Este respect, protectie, bunăvoinţă.

 

Blândeţea nu atinge încă nivelul milei, care presupune să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi şi să adopţi ceea ce Rousseau numeşte “maxima sublimă”: “Fă altuia numai ceea ce vrei să ţi se facă ţie”.

 

Blândeţea nu tinde atât de departe, ea este mai degrabă un fel de bunătate spontană şi naturală, căreia i se potriveşte maxima, nu atât de perfectă, dar mai utilă decât precedenta: “Binele tău să facă altora cât mai puţin rău posibil “.

 

Această maximă a blândeţii este fără îndoială mai puţin elevată, mai puţin pretenţioasă şi mai puţin exaltată decât cea a milei, dar este mai accesibilă şi, deci, mai utilă şi mai necesară. Se poate trăi şi fără milă, după cum dovedeşte întreaga istorie a umanităţii. Nu însă şi fără un dram de blândeţe”.

 

Andre Comte-Sponville, Mic tratat al marilor virtuți, editura Univers