Cunoaste-te pe tine insuti

 

archetypeFaimoasa sintagmă de pe frontispiciul templului lui Apollo de la Delphi: „Cunoaşte-te pe tine însuţi” (Gnovqi seautovn), atribuită de obicei lui Socrate (n. cca. 470 î. Hr. – d.7 mai 399 î. Hr.), desi unele surse o atribuie lui Thales din Milet, arată cât de veche este preocuparea omului pentru cunoașterea de sine. Pentru omul contemporan, al secolului al XXI-lea, omul de dinaintea erei noastre este „omul primitiv”, și totuși, inscripția dovedește că acest „ om primitiv” avea o gândire destul de abstractă încât să se preocupe și cu altceva decât cu vânatul și reproducerea, așa cum am fi tentați să credem atunci când citim diferite opinii despre psihicul omului primitiv. Întrebarea care se impune ar fi atunci dacă omul civilizat este mai doritor și mai motivat decât omul primitiv de a se implica într-un proces de autocunoaștere pentru a-și dezvolta personalitatea.

În lucrarea sa „Dezvoltarea personalității” (1910), Carl Gustav Jung se arată destul de sceptic cu privire la acest lucru. Personalitatea, văzută de marele psihiatru ca o totalitate sufletească rezistentă și puternică, și ca realizarea supremă a particularităților înnăscute, este considerată un ideal pentru omul adult, nu pentru copil, deoarece

„Fără determinare, totalitate și maturitate nu se manifestă nici o personalitate. Aceste trei însușiri nu pot și nu trebuie să fie proprii copilului, căci prin ele i s-ar răpi copilăria”

însă, din păcate, el se vede nevoit să admită că omul din zilele noastre este departe ca de la cer la pământ de această totalitate. Presimțindu-și defectul, adultul preia controlul educației copilului și se entuziasmează pentru psihologia lui în temeiul presupunerii că, desigur, ceva trebuie sa fi mers rău în propria educație și dezvoltare, ceva care ar putea fi evitat la generația următoare.

Nevoia pentru dezvoltarea personalității trebuie să vină din interior; fără acea constrângere motivantă interioară orice demers ar fi nefolositor, fiindcă atingerea totalității personalității înseamnă în primul rând fidelitate față de propria lege. Această lege este numită „vocație” și înseamnă acea voce interioară care îl face pe om capabil să se opună vocii convențiilor sociale sau necesităților colective și să urmeze propria cale, anulând valabilitatea celorlalte căi. A urma, însă, propriul drum nu este un lucru ușor de realizat, nici lipsit de primejdii sau de sacrificii. Carl Jung consideră că:

„Cine se îndreaptă spre sine însuși riscă să se întâlnească cu sine însuși. Oglinda nu lingușește, ea îl reflectă cu fidelitate pe cel care se uită în ea, acel chip pe care nu-l arătăm niciodată lumii, pentru că îl ascundem cu ajutorul personei-masca noastră de actori.Oglinda însă se află dincolo de mască și arată adevăratul chip. Aceasta este prima probă de curaj cerută de drumul spre interior, o probă care-i sperie pe cei mai mulți, căci întâlnirea cu sine însuși face parte din acele lucruri neplăcute pe care le evităm atâta timp cât putem proiecta în exterior tot ceea ce este negativ.”

La aproape 100 de ani de la afirmațiile lui Carl Jung se poate spune că lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Deși se vorbește poate mai mult ca niciodată despre cunoaștere de sine și despre dezvoltarea personalității, iar concepte precum „inconștient personal”, „inconștient colectiv”, „structura psihicului”, „arhetip” au intrat deja în vocabularul obișnuit al multor oameni de cultură și nu numai, există înca o reticență a omului civilizat de a se aventura efectiv în explorarea tenebrelor inconștientului său personal sau colectiv. Teama de a decoperi adevăruri incomode, neplăcute îi face pe mulți oameni moderni să evite pe cât posibil situațiile în care sunt constrânși să rămână singuri cu ei înșiși, ca să nu fie siliți să se confrunte cu invizibilul/necunoscutul din ei și să lase cale liberă „afectului” să se exprime în modul cel mai “egoist” posibil. Atât comunitatea laică, precum și cea religioasă din vremea lui Jung condamna ca „nesănătoasă” atitudinea egoistă a omului preocupat de el însuși, spre deosebire de societatea secolului al XXI-lea, care este evident mult mai deschisă acestui gen de „egoism”, ceea ce înseamnă că, la nivel teoretic cel puțin, este mai deschisă iluminării și transformării care survine în urma confruntării cu inconștientul. Privitor la acest aspect, Jung afirmă că:

„Există mult mai mulți oameni care se tem de inconștient decât ne-am aștepta. Lor le este frică deja de propria umbră. Dacă ajungem la anima și animus, teama se amplifică în adevarată panică. “

Dar, din moment ce adevărurile lumii interioare ne influențează în mod subiectiv cu atât mai puternic cu cât sunt mai inconștiente, este indispensabil ca omul care vrea să-și dezvolte personalitatea și să-și lărgească conștiința, să obiectiveze conținuturile inconștientului ce stau la baza acelor afecte, iar dintre ele unul are îndeosebi o importanță aparte, și anume arhetipul Sinelui.

(Daniela Deneanu “Coincidentia oppositorum sau un destin numit Sine”)