Critica finalismului si antropomorfismului în filosofia spinozistă                        

 

 Ideea unei cauzalități finale a existenței lucrurilor și a lumii vii a stat în centrul preocupărilor multor filosofi încă din antichitate. Aristotel, de exemplu,a tratat acest subiect pe larg în opera sa capitală, Metafizica, unde dezvoltă o elaborată teorie a cauzalității și decelează nu mai puțin de patru tipuri de cauze, vorbând despre divinitate ca fiind drept cauză finală a lumii. Preocuparea pentru finalism a continuat și în modernitate, la autori precum Thomas de Aquino, Francis Bacon (Noul Organon), Descartes, Baruch Spinoza (Etica) și alții, generând concepții filosofice uneori total diferite.

     În prezentul eseu îmi propun să tratez problema cauzalității finale în concepția filosofică a lui Spinoza (căreia îi voi opune pentru contrast concepția aristoteliană) și voi rezuma principalele contraargumente împotriva finalismului pe care filosoful olandez le prezintă în cartea Etica. După prezentarea celor două concepții opuse, aristoteliană și spinozistă cu privire la cauzalitatea finală, voi prezenta prejudecățile care au dus la formarea unei concepții finaliste despre Dumnezeu, falsitatea și consecințele finalismului. Voi încheia cu prezentarea concluziilor.

 

  1. Finalismul între Aristotel și Spinoza

 

           Aristotel a fost preocupat de cunoașterea cauzelor lucrurilor, căci pentru el a ști însemna a cunoaște cauzele.[1]Marele filosof antic a manifestat o predilecție deosebită față de cercetarea fenomenelor naturii și stabilirea cauzelor care le produc, tratând acest subiect pe larg în cartea “Metafizica”, unde descrie nu mai puțin de patru tipuri de cauze[2]:

  • cauza materială, care se referă la materia primă din care va fi compus un obiect (de exemplu, piatra din care va fi construită o casă sau un templu).
  • cauza formală, care constă în proiectarea unui obiect și care descrie complet și precis totalitatea trăsaturilor lucrului compus.
  • cauza eficientă sau activă, cuprinde totalitatea uneltelor și acțiunilor realizate cu ajutorul lor asupra cauzei materiale până la când obiectul capătă o anume formă.
  • cauza finală sau „scopul și binele tuturor lucrurilor, fiindcă-în-vederea-a-ceva este binele cel mai de sus și scopul tuturor celorlalte existente.”[3]

citeste si Culpabilitatea si constiinta încărcată

      Cauza finală sau scopul lucrurilor a avut o importanță deosebită în filosofia lui Aristotel care concepe divinitatea ca „scop suprem, către care tinde întreaga natură” [4]și care imprimă metafizicii aristotelice un accentuat caracter finalist. Pentru Stagirit, ideea de finalitate este înțeleasă ca o tendință a naturii spre suprema desăvârșire.

De asemenea, Henry Allison arată că finalismul „a jucat un rol semnificativ în explicațiile științifice. În termeni moderni, prima manieră de a oferi o explicație științifică era cea teleologică – adică în termenii scopului realizat. În consecință, întrebarea științifică de bază era: De ce a făcut X ceva?”[5] Aflarea răspunsului la această întrebare ducea inevitabil la descoperirea cauzei finale a unei acțiuni.

 

     Pe de altă parte, Spinoza consideră că ideea unei cauze finale în gândirea lui Dumnezeu arată o greșită înțelegere a conceptului de Dumnezeu și o respinge cu hotărâre, susținând că sunt suficiente cauzele materiale și eficiente pentru a explica modul cum funcționează lumea. Determinarea lui Spinoza în a respinge fără șovăială doctrina finalismului „venea parțial din convingerea sa că se creează un obstacol major în calea științei”[6] – afirmă Delahunty,  iar parțial din convingerea că doctrina finalismului este lipsită de sens.

     Spinoza a fost deosebit impresionat de dezvoltarea și certitudinile pe care le oferea matematica, știința “esenţelor şi proprietăţilor figurilor”[7] și a elaborat o “concepție filosofică numită să corespundă nu numai din punct de vedere al conținutului ci și al metodei de gândire și al expunerii” [8].  Allison ține să puncteze că prin „repudierea totală a cauzei finale, Spinoza nu face decât să pledeze pentru universalizarea metodei matematicii – adică, metoda prin care lucrurile sunt înțelese în termenii relației lor logice și adecvate unele cu altele, nu în termenii relațiilor imaginative și contingente ale nevoilor și dorințelor noastre.”[9]

 

    Etica este cartea care oglindește cel mai bine conceptul metafizic central al filosofului Baruch Spinoza: substanța și identitatea acesteia cu Dumnezeu. “Prin Dumnezeu înțeleg existența absolut infinită, adică substanța”[10]  declară Spinoza la începutul cărții și își continuă demonstrația de tip geometric arătând că Dumnezeu sau substanța sau natura[11] “există cu necesitate, că este unic, că există şi lucrează numai datorită naturii sale, că este cauză liberă a tuturor lucrurilor[12].

      Acesta este principiul prim de la care apar toate celelalte și la care se referă toate celelalte principii, principiul pe care se bazează filosofia spinozistă. Concepția lui Spinoza despre Dumnezeu este pe cât de originală, pe atât de diferită de cea a înaintașilor săi metafiziceni și nu are nimic în comun nici cu Dumnezeul evreilor sau creștinilor așa cum era prezentat în înțelegerea comună, acceptată la vremea aceea. În conturarea și explicarea poziției sale, Spinoza pornește “nu de la finit spre infinit (cum procedase anterior Descartes), ci, invers, se situează de la bun început în acesta din urmă, pentru a reproduce lumea tot aşa cum este ea în (ca) Dumnezeu.”[13]

        Comentând metafizica spinozistă, Garret afirmă că „filosofii înaintea lui nu au reușit să creeze filozofii adecvate, deoarece aceștia l-au înțeles greșit și l-au antropomorfizat pe Dumnezeu, și, prin urmare, au înțeles greșit diferitele principii care decurg din Dumnezeu.”

      Spinoza afirmă că este lipsit de coerență să susținem că Dumnezeu acționează în virtutea unui scop (sau că urmărește un scop), căci dacă acționează în vederea unui scop, aceasta ar însemna că-i lipsește ceva și vrea să ajungă să obțină acel ceva. Dar unui Dumnezeu perfect nu poate să-i lipsească nimic și n-ar putea avea nevoie de ceva, cu atât mai puțin de slava oamenilor.[14]

     Argumentația spinozistă împotriva ideii de cauzalitate finală este cuprinsă în anexa de la sfârșitul primei părți a cărții “Etica” și se desfășoară în două trepte:

  • în primul rând, filosoful arată care sunt motivele pentru care oamenii se complac în ideea că trebuie să existe o cauză finală,
  • apoi formulează argumentele contra finalismului.

 

  1. Genealogia credinței în finalism

 

    Spinoza susține că la originea prejudecății oamenilor cu privire la existența unei cauzalități finale în gîndirea lui Dumnezeu nu stă altceva decât proiecția propriului egocentrism și a dorințelor noastre egoiste. Suntem preocupați excesiv cu propria  bunăstare – de exemplu, cu obținerea hranei, hainelor, adăpostului etc. – iar aceste preocupări egocentrice ne fac să ne imaginăm că ceea ce există în natură (“plantele și animalele pentru hrană, soarele pentru lumina, marea pentru a hrăni peștii”[15]) sunt mijloace pentru folosul nostru și că un creator le-a făcut pentru a ne oferi cu dărnicie materiile prime necesare pentru îndeplinirea tuturor nevoilor noastre.

      Toate aceste concluzii sunt însă numai produse ale imaginației omului și n-au nici o legătură cu natura perfectă a lui Dumnezeu. Și, ca și cum n-ar fi fost de ajuns să găsească o cauzalitate finală naturii, omul și-a imaginat și cauza finală a creării sale: să-l venereze pe Dumnezeu, “pentru ca acesta să-l iubească pe el mai mult decât pe ceilalți și să călăuzească întreaga natură spre folosul poftei sale oarbe și al lăcomiei sale nesăturate.“[16]

citeşte şi Ideea de nemurire a sufletului

       Dorința omului de a cunoaște scopul pentru care toate lucrurile au fost făcute de către creator, combinată cu ignoranța crasă în ceea ce privește aceste cauze finale, au făcut ca omul să-și creeze zeii după chipul și asemănarea sa. Delahunty merge mai departe și oferă chiar o explicație a multitudinii de religii care se găsesc pe pământ, bazată pe faptul că oamenii diferă între ei, deci și zeii creați de ei trebuie să difere. [17]

           Această percepție eronată a lui Dumnezeu, în care „antropomorfismul este la fel de evident ca şi în cazul zeităţilor păgâne”[18], a dus la altă eroare în ceea ce privește percepția binelui și răului, arată Spinoza. Atribuindu-i lui Dumnezeu o preocupare constantă pentru bunăstarea lor, oamenii au început să numească bine tot ceea ce contribuia la creșterea confortului personal, și rău tot ceea ce le crea o stare de disconfort.

      Astfel, bolile, catastofele naturale și ale lucruri percepute drept rele au început să fie interpretate drept manifestări ale furiei și/sau supărării zeilor, ca urmare a unei ofense la adresa acestora sau a pângăririi templelor închinate lor.[19] Spinoza consideră că binele și răul este numai în ochiul privitorului, căci fenomenele în sine sunt neutre, nu au încărcătură morală. Mai mult, această percepție eronată asupra lucrurilor bune și rele, ca și cum acestea ar fi provocate de divinitate, ar implica faptul că aceasta are o voință și o inteligență, lucru care contravine total concepției spinoziste despre Dumnezeu. El afirmă că lucrurile au fost „produse de către Dumnezeu cu cea mai mare perfecție, deoarece ele au rezultat cu necesitate dintr-o natură dată.”[20]

       Din moment ce ordinea naturii decurge cu necesitate din natura lui Dumnezeu și nu poate exista alta, nu are sens să spunem că Dumnezeu face ceva în vederea unui scop, fie acesta binele. Numai omul poate să acționeze având în vedere un scop, o cauză finală, iar a-l defini pe Dumnezeu după propriile însușiri și caracteristici umane nu este altceva decât antropomorfizare, proces care nu se oprește la cele două caracteristici umane proiectate asupra divinității,  căci, în afară de voință și intelect, oamenii îi atribuie implicit lui Dumnezeu și imaginație atunci când spun că el „a creat toate lucrurile ordonat…ca și cum ordinea ar fi ceva în natură, în afară de imaginația noastră.”[21]

3. Argumentele spinoziste contra finalismului

a. Natura inversată.

       Primul dintre argumentele formulate de Spinoza împotriva finalismului se referă la inversarea lucrurilor în natură, cu accent pe cauzalitatea inversată, căci a accepta că Dumnezeu face lucrurile cu un scop, înseamnă a accepta prioritatea acestuia față de cauza eficientă care îl produce și „care se identifică la Spinoza cu cauza formală.”[22] Ceea ce susține filosoful este că nu putem vorbi decât despre cauze eficiente ale lucrurilor și fenomenelor și obiectează ferm împotriva explicațiilor teleologice care dau un sens evenimentelor prin referire la cauzele lor finale.

      Jonathan Bennet imaginează un scenariu pentru a explica această cauzalitate inversată la care face referire Spinoza.[23] Cineva aruncă o piatră spre mine și ridic mâna ca să o deviez. Dacă notăm cu R ridicatul mâinii și cu D devierea pietrei, este greșit, după teoria lui Spinoza, să spunem că D este cauza lui R, din moment ce D urmează după R.

     Cauza trebuie să stea înaintea efectului, nu invers. Schema pe care o propune Bennet pentru un raționament corect care să reziste obiecțiilor spinoziste ar fi următoarea:

(i)         C (creier) este cauza lui R

(ii)        R este cauza lui D

      Bennet observă mai departe că raționamentul lui Spinoza are un dezavantaj: nu poate fi folosit decât atunci când sunt două evenimente separate, precum R și D, însă de multe ori ne întâlnim cu un singur eveniment, ca cel ilustrat în propoziția:”El a ridicat mâna ca să se apere de piatră”[24].

     Explicația teleologică în acest caz, arată Bennet, nu mai face referire direct la cauza finală, ci la gândul către o cauză finală a ridicării mâinii (ca să se apere), deci nu se mai poate vorbi despre o inversare a cauzei și efectului în acest episod.

      Un alt aspect legate de inversarea naturii lucrurilor este cel legat de faptul că ceea ce este anterior devine posterior și invers. Delahunty crede că Spinoza vrea să spună aici că cel ce este anterior, Dumnezeu adică, este descoperit a posteriori, conform doctrinei finaliste, caracterul și existența lui Dumnezeu deducându-se din creațiile sale.[25]Ultimul aspect al naturii inversate se referă la faptul că un efect este perfect atunci când este produs nemijlocit de Dumnezeu, dar cu cât intervin cauze intermediare între producere și realizare, cu atât este mai departe de perfecțiune. În finalism, lucrurile stau invers, modurile infinite au fost create spre folosul celor finite, adică al omului, ceea ce ar duce la concluzia absurdă că sunt imperfecte, în comparație cu omenirea.

 

b. Finalismul suprimă perfecțiunea lui Dumnezeu

 

     Poate că cel mai mare reproș pe care-l aduce Spinoza doctrinei finaliste este faptul că implicațiile acesteia suprimă perfecțiunea lui Dumnezeu. Prezența unui scop în vederea căruia Dumnezeu face lucrurile indică două probleme importante care erodează definiția lui Dumnezeu drept atotputernic și perfect. Una ar fi că îi lipsește ceva și a doua că își dorește să aibă acel ceva, care va deveni astfel cauză finală a lucrului său. Dar tocmai aceste implicații știrbesc perfecțiunea divină, argumentează Spinoza, și cum esența lui Dumnezeu „exclude orice imperfecție și include perfecția absolută, prin care înlătură orice motiv de îndoială cu privire la existența lui”[26], drept urmare, nu putem să continuăm să credem că Dumnezeu face ceva în vederea unui scop, dacă vrem să avem o imagine corectă asura naturii sale. Spinoza este pe deplin conștient că teologii au un răspuns la provocarea sa, furnizat de clarificarea  noțiunilor de scop al trebuinței și scop al asimilării.[27]

  Dumnezeu l-a făcut pe om nu pentru că simțea vreo lipsă, ci în vederea împărtășirii bunătății sale cu creația sa și a asimilării acesteia.

c. Reducerea la ignoranță

      Ultimul argument împotriva finalismului rezultă din faptul că prin adoptarea acetei doctrine oamenii care vor să argumenteze pentru ajung să apeleze la reducerea la ignoranță.

      Dacă, de exemplu, se întâmplă un eveniment nefericit cuiva, care aparent putea fi prevenit dacă cel puțin un eveniment nu se producea, se poate ajunge la regresia la infinit cu întrebarea “De ce?” și singura modalitate de a opri regresia este adoptarea răspunsului: “Așa a vrut Dumenzeu!” – asertează Spinoza.

 

 

 

 

[1] Viorel Colțescu, Istoria filosofiei, vol. I, , Ed. A 2-a, Ed. Brumar, Timișoara, 2006, p. 160

[2] Aristotel, Metafizica, editura Paideia, București, 2011, traducere Gh. Vlăduțescu, pag.80-81

[3] Ibidem

[4] Viorel Colțescu, p. 171

[5] Hnery Allison, Benedict de Spinoza – An introduction, Yale University Press, 1987, p. 26

[6] Delahunty, R., J., Spinoza (Arguments of the Philosophers),Routledge, 1999, p. 165, traducere proprie

[7] Spinoza

[8] Viorel Colțescu, Istoria filosofiei, Vol. I, Ed. A 2-a, Ed. Brumar, Timișoara, 2006.

[9] Allison, H., Benedict de Spinoza – An introduction, Yale University Press, 1987, p. 38, traducere proprie

[10]

[11] Natura inteleasa ca….

[12] Spinoza, Etica, anexa

[13] Vizureanu, Proiecte filosofice, p. 117

[14] Spinoza condamnă prejudecata conform căreia Dumnezeu a creat natura pentru om, iar pe om ca să-l slăvească. Etca, p. 36

[15] Spinoza, Etica, p. 36

[16] Idem, 37

[17] Delahunty, R., J., Spinoza, 167

[18] Vizureanu, 124

[19] Spinoza, p. 37

[20] Spinoza, Etica, prop. 33, nota 2

[21] Idem, p. 40

[22] Vizureanu, p. 122

[23] Bennet, J., A study of Spinoza Ethics, p. 226

[24] Idem, 227

[25] Delahunty, R, Spinoza, p. 168

[26] Spinoza, Etica, Partea I, p. 11 sau II, nota

[27] Idem, p. 38