Conştientizarea morţii, sursă de înţelepciune

Acum câteva zeci de ani, un renumit psihoterapeut, psihiatru şi autor american, Scott Peck, făcea câteva observaţii de bun simţ despre acea sabie a lui Damocles care ne însoţeşte din clipa în care năvălim zgomotos în lumea aceasta – moartea – propunând, nici mai mult nici mai puţin, să o transformăm din duşman în cel mai bun aliat, totul înspre câştigarea acelei înţelepciuni dorite de fiecare dintre noi.

“Dacă trăim ştiind că moartea este tovarăşul nostru constant, călătorind pe “umărul nostru stâng”, atunci moartea poate deveni, în cuvintele lui Don Juan, “aliatul” nostru, chiar dacă unul înspăimântător, totuşi o sursă permanentă de sfaturi înţelepte.

Prin sfaturile morţii, prin conştientizarea constantă a limitării timpului de viaţă şi iubire, putem totdeauna să fim îndrumaţi spre cea mai bună folosire a timpului şi să trăim viaţa din plin.

Dar dacă nu suntem dispuşi să înfruntăm înspăimântătoarea prezenţă a morţii de pe umărul stâng, ne privăm singuri de sfătuirea ei şi nu este posibil să trăim sau să iubim cu mintea limpede.

Când ne sfiim de moarte, de natura mereu schimbătoare a lucrurilor, inevitabil ne sfiim de viaţă.” (Scott Peck, Drumul către tine însuţi, editura Curtea Veche, Bucureşti 2013)

Cea mai bună folosire a timpului înseamnă, oare, a folosi fiecare clipă, fiecare minut, fiecare oră făcând ceva util, acţionând deci? Nu e foarte clar ce a vrut să spună psihoterapeutul aici, însă îmi place să cred că expresia “cea mai bună folosire a timpului” cuprinde şi acele momente de meditaţie, de reflecţie conştientă asupra sensului existenţei şi a mersului lumii, asupra propriilor acte şi gânduri, a “de ce-ului” şi “pentru ce-ului” lucrurilor, un timp aparent irosit, în care nu producem efectiv nimic în faţa altora, ci doar ne clarificăm neînţelesurile propriei vieţi.

De ce afirmă Scott Peck că moartea, sau mai bine zis, conştientizarea morţii, e sursă de întelepciune? De ce nu bucuriile sau momentele de fericire? Studiile în domeniul neuroştiinţelor arată că mintea noastră aparent funcţionează mai bine atunci când suntem bine dispuşi, veseli, fericiţi, căci atunci se produc neurotransmiţătorii care facilitează, printre altele, şi procesul învăţării. De ce înţelepciunea se cultivă conştientizând moartea, ce anume stimulează în creierul nostru gândirea sfârşitului propriu? N-am găsit niciun studiu ştiinţific relevant legat de acest fapt, deşi intuitiv tind să dau dreptate marelui psihoterapeut american.

Reflecţia asupra morţii, înfruntarea gândului teribil legat de sfârşitul nostru şi al celor din jur, stau la baza generării actului eliberator de a ne permite să fim noi înşine, afirma şi filosoful Martin Heidegger. Irvin Yalom, un alt renumit psihoterapeut american contemporan, autor a mai multor cărţi, afirma în “Privind soarele în faţă”, editura Vellant, Bucureştpozitivi, că: “înfruntarea morţii nu ne dă ocazia să deschidem o cutie a Pandorei otrăvită, ci să revenim la viaţă într-o manieră mai bogată şi mai empatică.”

A ne conştientiza propria moarte, a ne accepta sfârşitul ca pe un fenomen natural normal, aşa cum îl definea marele nostru scriitor Marin Preda, este o artă care se deprinde încet, pas cu pas, acceptând, fără resentimente, întâi primele riduri, pe urmă pierderea agilităţii fizice, chiar mentale, înlocuindu-le treptat cu surâsul înţelept şi seninătatea unei vieţi împlinite.

Un vârstnic frustrat că nu mai are farmecul proaspăt al tinereţii şi că nu mai e la fel de seducător cum obişnuia să fie cu decenii înainte nu inspiră decât milă, cu atât mai mult cu cât încearcă să-şi demonstreze contrariul frizând chiar ridicolul. Este evident că un astfel de individ nu a trecut prin travaliul conştientizării propriei morţi, că nu s-a împăcat cu ideea propriului sfârşit şi că în iluziile sale se crede încă un Don Juan. 

Frica de moarte (thanatofobia) şi tot ceea ce presupune fenomenul morţii: încetarea existenţei pământeşti, despărţirea de cei dragi, păşirea în necunoscut, pierderea identităţii şi a conştiinţei unui sine unitar, sunt cauza multor atacuri de panică şi a anxietăţii generalizate. Sentimentul neputinţei de a trăi veşnic, de a împiedica pierderea celor dragi, generează o stare de angoasă greu de suportat atunci când moartea este privită ca un inamic. Psihoterapia relaţională abordează cu succes şi relaţia cu acest din urmă aliat al nostru, moartea.