Arhetipuri jungiene: Anima si Animus

sursa: wikipedia

“Pornind de la aserțiunea că în inconștientul oricărui bărbat se află ascunsă o personalitate feminină și că în inconștientul oricărei femei se află un bărbat, Carl GustavJung (1939) accentuează importanța unei relații cu aceste aspecte opuse ale personalității în vederea unirii contrariilor. Masculinul nu poate exista fără feminin și femininul fără masculin, după cum ziua nu poate exista fără noapte, lumina fără intuneric. Psihicul constă, deci, din două jumătăți incongruente care trebuie să formeze împreună un întreg, însă conștiința și inconștientul nu fac împreună un întreg câtă vreme se reprimă și luptă unul contra celuilalt.

Anima este o imagine colectivă a femeii care există în inconştientul bărbatului, având ca prim suport figura mamei. Ea produce stări de spirit, presentimente, stări emoţionale, fantezii.

Animus este imaginea colectivă a bărbatului in inconştientul femeii, ce derivă din imaginea tatălui, care exercită o fascinaţie profundă asupra ei. Un Animus pozitiv produce idei, opinii, dorinţa de control, raţionament.

Atât animus cât şi anima sunt mediatori între spiritul conştient şi cel inconştient, iar dacă sunt personificaţi în fantazări, vise sau viziuni, constituie o ocazie de a înţelege câte ceva din ceea ce până acum a fost inconştient.

Confruntarea cu anima și cu animusul presupune aducerea în lumina conștiinței a conținuturilor lor și abia după ce această fază este depășită și conștiința va cunoaște în mod satisfăcător fenomenele inconștientului care se desfășoară în aceste arhetipuri, acestea vor putea fi resimțite într-adevăr ca funcții reale. Dacă, însă, conținuturile inconștiente nu sunt realizate (C. Jung propune procedeul fantasmării în acest scop) rezultă o activitate negativă și personificarea animusului și a animei. În această nefericită situație, încep să apară tot felul de stări obsesive, dispoziții iritante, „toane”, mergând în cazuri extreme până la psihoze. Explicația acestor tulburări psihice rezidă în faptul că un „ce” necunoscut ia în posesie o parte mai mică sau mai mare a psihicului și își afirmă netulburat existența nocivă, distrugătoare, în pofida oricărei rațiuni și a oricărui discernământ, certificând astfel puterea inconștientului asupra conștiinței. De obicei, tipul introvertit descoperă aceste conținuturi în el însuși, pe când extravertitul le descoperă ca o proiecție în obiectul uman. În ambele cazuri, conținuturile inconștiente sunt sursa multor amăgiri care ne falsifică pe noi înșine și fac ca relațiile pe care le avem cu semenii noștri să fie ireale.
În „Contribuții la empirismul procesului de individuație” (1933) C. Jung prezintă un caz al unei paciente cu studii academice, pe care o numește doamna X, necăsătorită și care trăia cu echivalentul inconștient al unui partener uman, animusul. Doamna X ajunge la cunoștința și integrarea animusului ei pictând niște imagini fantasmatice din regiunea de baștină a mamei ei. La început, picturile ei exprimau starea de captivitate, nu și actul eliberării, dar mai târziu, persistând în metoda imaginației active, pe care se pare că a descoperit-o singură, completată de C. Jung cu metoda amplificării, ajunge să integreze în conștiință foarte multe conținuturi ale inconștientului. Cazul doamnei X este adus la cunoștință pentru a ilustra cu claritate spontaneitatea procesului sufletesc și transformarea unei situații personale în problema individuației.

În acest stadiu al procesului de individuație, caracteristica reacției patologice constă în identificarea cu arhetipul, în urma căreia poate lua naștere un fel de posesiune de către conținuturile care ies la iveală și o incapacitate de a putea fi stăvilite. În cazurile favorabile, identificarea poate decurge ca o inflație mai mult sau mai puțin inofensivă, însă de cele mai multe ori identificarea cu inconștientul poate însemna o anumită slăbire a conștiinței. Identificarea nu se face în mod conștient, individul nu „se identifică”, ci suferă în mod inconștient identitatea cu un arhetip, adică e posedat de acesta. În această situație apare necesitatea ca Eul sa fie întărit, pe măsură ce produsele inconștientului sunt înțelese și asimilate. Integrarea animei și a animusului în conștiință duce la instaurarea unor noi modalități de relaționare între bărbați și femei. Partenerii devin egali, nu mai au roluri complementare, acum fiind eliberați de inconștientul irațional perturbator. Această dezvoltare a personalității duce la posibilitatea unui parteneriat în căsătorie care să evolueze dincolo de atracția fizică, de satisfacerea instinctului sexual și creșterea copiilor, putând fi împărtășite și scopuri elevate.”

Fragment din “Coincidentia oppositorum sau un destin numit Sine” – Daniela Deneanu