Despre acceptarea noastră şi a lumii

Capricioasă şi imprevizibilă, viaţa ne aduce atât bucurii, cât şi tristeţi, uneori peste măsură, mai mult decât credem că putem suporta, fără să ne avertizeze despre ce va conţine următoarea cutie cu surprize. Avem obiceiul de a accepta foarte uşor ceea ce ni se întâmplă plăcut, însă, atunci când vine vorba despre primirea necazurilor cu aceeaşi seninătate – căci cu greu am putea vorbi de bucurie – lucrurile stau cu totul altfel. Putem spune că fiecare persoană reacţionează diferit la încercările vieţii, dar gama de manifestări este destul de limitată şi nu trece peste  graniţa emoţiilor negative: supărare, mânie, tristeţe, furie, deznădejde.  

A accepta ceva înseamnă a primi bine ceea ce ţi se oferă sau ceea ce ţi se întâmplă, fără urmă de ostilitate sau dorinţă ca lucrurile să se schimbe neapărat pentru a ne simţi bine cu noi înşine. Înseamnă a vedea şi admite că viaţa e compusă atât din lucruri bune, cât şi rele, fără a suferi din cauza aceasta, fără a trăi viaţa într-o continuă luptă, într-o continuă respingere a ceea ce ni se oferă, ci a le lua aşa cum vin. Atunci când primim oaspeţi în casă, îi acceptăm aşa cum sunt, nu încercăm să-i schimbăm, nu le impunem condiţii despre cât de buni să fie. Ar fi bine ca pe noi înşine să ne acceptăm la fel şi să ne bucurăm de compania noastră cu sinceritate şi necondiţionat. La maturitate, noi suntem singurele persoane care ne putem iubi în acest fel. În copilărie, dragostea părintească este cea care trebuie să fie necondiţionată, căci un părinte trebuie să-şi iubească copilul fără a condiţiona iubirea de rezultatele lui la şcoală sau de comportamentul său. După ce devenim adulţi, lucrurile se schimbă. Societatea nu ne e datoare să ne iubească necondiţionat, căci dacă îi călcăm regulile, vom ajunge să fim pedepsiţi de organele abilitate. În relaţiile personale adulte, iarăşi nu mai poate fi vorba de iubire necondiţionată, căci iubirea dintre doi parteneri are alte caracteristici decât cea părintească. Oricât de neloial ai fi unui părinte, vei rămâne totdeauna copilul acestuia, însă în relaţia de cuplu infidelitatea poate duce la destrămarea ei. Nimeni nu e obligat să te iubească indiferent de cât de rău te porţi cu ea sau el. 

Iubirea necondiţionată pentru noi înşine conţine, paradoxal, premiza schimbării noastre. Dacă ne acceptăm aşa cum suntem acum, ne facilităm calea către transformare. Carl Rogers a exprimat cel mai bine lucrul acesta: “Paradoxul cel mai ciudat este că nu mă pot schimba decât dacă mă accept pe mine aşa cum sunt.”

Auto-acceptarea este primul pas către acceptatea lumii aşa cum este. Să-i acceptăm pe ceilalţi aşa cum sunt ne studentsajută să avem relaţii mai bune cu ei, căci principiul schimbării funcţionează şi în relaţiile cu ceilalţi în acelaşi mod. Nu putem produce schimbarea în nimeni atâta vreme cât nu-l/o acceptăm aşa cum este. Aceasta nu înseamnă că îi iubim necondiţionat. Iubirea este una, acceptarea este alta. Noi toţi avem o influenţă mai mică sau mare asupra altora, fie că suntem conştienţi de acest fapt, fie că nu. Şi toţi suntem influenţaţi într-o oarecare măsură de cei din jurul nostru. Unii au o personalitate mai puternică şi rezistă mai mult influenţelor celorlalţi, alţii sunt mai vulnerabili la influenţa altora, însă nimeni nu scapă acesteia. Atunci când suntem conştienţi şi acceptăm acest simplu fapt al vieţii, putem controla gradul de  influenţă exercitată asupra noastră, eventual ne putem opune unor influenţe negative, chiar dacă uneori aceasta înseamnă depărtarea de persoanele pe care le considerăm toxice pentru dezvoltarea noastră armonioasă. A-l accepta pe celălalt aşa cum este nu presupune automat rămânerea în preajma lui sau menţinerea prieteniei sau relaţiei intime cu el sau ea, dacă manifestă comportamente violente, de exemplu. Acceptarea în aceste cazuri ţine mai mult de atitudinea nostră mentală faţă de ei ca persoane, dar nu înseamnă că acceptăm şi comportamentul lor violent. Nu se pune semnul egal între persoană şi comportamentul ei. Acceptăm persoana, dar nu comportamentul. 

Acceptarea nu înseamnă atitudine pasivă, resemnată, de automulţumire sau vanitate, ci înseamnă a vedea lucrurile exact aşa cum sunt. Iar atunci când trebuie să acţionăm, putem face acest lucru cu calm, nelăsându-ne pradă impulsului de moment sau dorinţei de a controla totul, orice situaţie şi orice persoană. Nevoia de control arată spre o lipsă a aceptării lucrurilor, evenimentelor şi oamenilor aşa cum sunt. Dependenţii de control vor ca toate să se întâmple după planul lor şi ca toată lumea să acţioneze aşa cum doresc ei. Orice abatere le produce nervozitate (celor extravertiţi, mai ales) sau o atitudine pasiv- agresivă (mai des celor introvertiţi).  De aceea, un prim pas pentru a scăpa de această nevoie incapacitantă de control este acceptarea lucrurilor aşa cum sunt.

Acceptarea stării prin care treci ajută la depăşirea ei. De exemplu, în cazul unui atac de panică, a accepta emoţiile fluctuante şi a te relaxa permiţindu-le să se menifeste, a le accepta şi privi ca pe ceva trecător, ajută mai mult la trecerea peste criza survenită, decât a le opune rezistenţă, căci aceasta ar duce la exacerbarea distresului şi la intensificarea crizei. Acceptarea merge mână în mână cu o atitudine mai relaxată, căci nu te poţi relaxa total până nu accepţi ceea ce ţi se întâmplă.